Te uiti în gol la liniuța verticală care apare și dispare de pe ecran? E ca bătăile inimii, nu? Parcă e un puls... Din liniuța ta vor răsări cuvintele care vor da naștere la sensuri și înțelesuri pentru tine și ceilalți, va reveni asupra cuvintelor, va șterge, de parcă niciodată n-ar fi fost acele cuvinte, și va rescrie, până vei fi tu mulțumită de ceea ce iese, până vei considera tu că te faci înțeleasă... Cu oamenii este normal pe undeva să faci așa, să cauți forma cea mai accesibilă, cursivă... Cu Mine nu... Încerc să-ți spun asta de mult: Eu te înțeleg pe loc, nu te mai chinui... de-atâta pus în formă te deformezi... arată-te și taci împreună cu Mine... lasă, lasă spațiu gol în mintea ta și lasă-Mă să scriu Eu de-acum...
Te uiți iar în gol la liniuța care apare și dispare de pe ecran? În ritmul ăsta bate și inima ta? Cum? Nu vrei să auzi nicio poveste cu inima ta, pe care Eu ți-o știu de mult? Eu pot să nu ți-o spun dar ai nevoie să știi adevărul: inima ta nu se poate întoarce să șteargă în urmă precum liniuța ta scrisul... Liniuța ta poate șterge totul, poate face curat ca lacrima pe foaia asta și poate da naștere unei compuneri despre primavară ca și cum nimic n-ar fi fost... De când te chinui tu să te prefaci că n-a fost nimic? Dacă n-a fost nimic, de ce nu Mă lași să-ți vorbesc despre nimicurile astea? Despre nimicurile astea din care nimic nu este care să nu fi știut Eu... Și-atunci, de ce n-am făcut nimic, nu? Dacă tot sunt Dumnezeu?... Nimic nu pot face Eu nici acum ca să te determin să alegi să nu te mai oprești în întrebarea asta, ci să mergi mai departe după ce, din nimicuri și întâmplări mărunte, ai ajuns mai aproape de Mine, Care am început încet, încet, să exist și să fiu și pentru tine...
Tu știi, ai aflat deja că ești deșteapta Mea, nu? De puțin timp am început să exist în inima ta... Dar până acuma unde am fost? Am început să exist, să fiu abia acum sau Eu sunt de demult dar nu ai știut tu? De acum, de puțin timp sunt Eu Iubire sau am fost dintotdeauna fără ca tu să știi? Știu, e foarte greu de înțeles... Eu-Dumnezeu-Iubire, dintotdeauna și tu copilaș, cu toate durerile tale, singură, fără Mine... Nu, nu, nu-ți servesc nici o explicație... Tot ce pot să fac este să stau aici pentru și cu tine... să te las să plângi, să Mă cerți, să Mă ameninți cu bățul, să bați din picior, să te bosumfli și Eu să te iubesc în timpul ăsta și să te aștept să faci următorul pas care, n-o să te mint, nu te scutește de durerea că ai început să Mă iubești și tu, că ai început să Mă știi, că te doare lipsa Mea din anumite momente și că adevărul este totuși că nu știi... Știu că renunțarea la ce știi tu este usturătoare, dar fără asta nu pot începe Eu să fiu și nu pot deschide ușa de vindecare spre durerea care a fost...
Așa că te rog nu te mai ascunde, nu te mai fă că dormi și că nu știi, totul ca să nu fii vinovată... ca să fii cât de cât cumva-într-un fel oarecare acceptabil de către ceilalti și de către Mine... Eu știu că tu ai înțeles acum că nu puteam opri oamenii să-ți spună „te bate Doamne-Doamne” când erai mică... Știu că pe măsură ce te întorci în timp înțelegerea asta se diluează ca un strop de esență pură pe care îl torni într-un ocean de distorsiuni... Eu eram și atunci Cel Ce Sunt și acum... M-ai putut întrezări în florile de măr care s-au scuturat pe iarba verde din livadă, când primăvara s-a troienit în copilaria ta de-odată cu soare timid, cu alb și cu zâmbetul calm al bunicii... în blândețea aceea, pe care n-ai uitat-o nici acum, blândetea cu care străbunica Maria te-a mângâiat și ți-a dăruit merele acelea mici atunci când ai mers prin nămeți și ai colindat-o... Eram și atunci, numai că oamenii mari, neștiutori, au făcut din Mine un bau-bau de speriat și educat copiii, care vă vede și vă face... tot ceea ce mintea voastră firavă își închipuia că fac Eu copiilor obraznici... Ozbrandica... așa te puneau să repeți când erai mică fiindcă erai simpatică și poceai cuvântul... Eu știu ce obraznică ai început tu să fii în mintea ta și că-ți închipuiai ce meriți tu pentru asta... doar așa pățeau copiii obraznici, nu?... Ți-au spus un lucru adevărat pe jumătate: Eu vedeam/văd tot... dar nu ți-a spus nimeni cum priveam/privesc Eu toate astea... și care nu are nicio legătură cu ce credeai tu în inima ta sau cu ce-ți spuneau cei din jur... ce spui de asta? N-am făcut nimic pentru tine... nici pentru Mine... să-i scutur pe oameni, să-i întreb de ce-mi pun Mie în cârcă modul lor de-a privi, de ce vă sperie în numele Meu... Dar Eu, în loc de asta să stau, stau să-i iubesc și să-i aștept...
Așa cum te aștept și pe tine la Mine... Știu că te doare să vezi că întorcându-te spre Mine e nevoie să accepti că, de fapt, credințele tale despre tine sunt ale tale și nu ale Mele... că dacă vii spre lumina Mea, spre cum privesc Eu și pe care încă nu-l cunoști, trebuie să lași la ușă carapacea pe care ți-ai format-o și cu care ți-ai baricadat înăuntru viața și să afli că toate au fost minciuni. Minciuni sunt: că nimic nu este în regulă cu tine, că nu meriți să fii iubită, că trebuie să te ascunzi/să te aperi, că dacă ești fată e o problemă, că ești singură, că ești vinovată și murdară, că ești păcătoasă fiindcă simți plăcere. Minciună este și credința că, denunțându-le și renunțând la ele nu te mai poți servi de ele pentru a supraviețui ca până acum... Știu că-ți este greu, dar pentru asta sunt Eu, să te aștept să alegi să ieși din cercul vicios al acestor minciuni în care ai trăit și pe care Eu îl pot opri, dar numai împreună cu tine... Eu pot face totul, dar doar dacă vrei tu... Privește la curentul care te împinge la vale în timp ce Eu îți arăt drumul greu spre deal... îl simți cum te duce/conduce? Prinde-te de copacul ăsta pe care L-ai găsit în drum... Eu sunt... când vom fi ieșit un pic împreună din mâl vei înțelege mai bine...Vei înțelege ceva despre mâlul ăsta vâscos și negru, care intră pe nevăzute în oameni, precum minciunile tale, și care îi conduce spre cele mai dureroase lucruri, pentru ei înșiși și pentru ceilalți...
Știu că ai intrat pe un teren nou... Dar ai încă o podea aluneacoasă subt picioare... Eu – Iubire?... te simt cum derapezi: „oare?; dar ce fac acum cu frica?; iubire-iubire, dar cam pe unde e limita?; ce trebuie să fac?; mă rog destul?”... Te rog să nu-mi atribui Mie privirea ta, să nu faci ca cei care nu știu nimic despre cumprivesc Eu... în schimb știu sigur că îi văd și se folosesc de ochiul Meu pentru a-și pune sub lupă viața lor peste care, însă, se pun ei înșiși judecători... Ieși de-acolo! Scoate gunoaiele din ochiul Meu și dintr-ai tăi... și taci, nu mai judeca-gândi tu! Lasă-Mă pe Mine și tu ascultă... Ascultă-Mă în timp ce faci acele lucrurile mărunte de fiecare zi, care până astăzi te-au chinuit ca fiind insignifiante, lipsite de importanța de care aveai nevoie pentru a astupa nimicul care credeai că ești... Ssssst... fă cu Mine supa de cartofi și taci...

Te uiti în gol la liniuța verticală de pe ecran? Nu-ți mai irosi timpul căutând să compui un final așa... ca de la tine... darurile de la Mine sunt pentru a le înmulți, nu pentru a Mi le arăta Mie înapoi sau pentru a le flutura prin vânt ca să-ți distragi atenția de la ce-ți șușotesc vechile șoapte... Lasă-te așa, nu te pune într-un nou ambalaj... EU te știu... cum nu te știi tu încă...