“Singurătatea absolută? O concep câteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stând pe geamantan. Eşti atunci departe nu numai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te mişti; dar eşti departe şi de orice punct fix în spaţiu. Eşti undeva, între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtând după tine un alt tren, cu oameni, situaţii, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, le uiţi în spaţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur.” (Constantin Noica)
   Detestam singurătatea. O uram şi totuşi uneori aveam nevoie de ea. Nu neaparat de singurătatea “din tren”, de singurătatea care te “rupea” de oameni, de timp, de spaţiu, de tine deşi şi aceea avea rolul ei dar, nu, uneori aveam nevoie de singurătatea aceea care de fapt, însemna evadare. Erau momente când verbul “a pleca” era precum o jucărie pusă într-o vitrină iar eu eram copilul care se uita la jucăria respectivă, care şi-o dorea, care se gândea:”ce absurd! Mă desparte doar  o bucată de sticlă de acea jucărie!” Între mine şi verbul “a pleca” însă era un altfel de zid, unul nevăzut dar, poate tocmai că era nevăzut era atât de dur, de ermetic, un zid care parcă avea efectul de a mă duce şi mai departe de dorinţa de evadare, îndepărtând acea dorinţă de mine, sau îndepărtându-mă pe mine de ea, făcând-o imposibilă chiar dacă era în faţa sufletului meu, chiar dacă era în sufletul meu.
   Ai văzut vreodată globuri de sticlă ? Globurile acelea care apar în magazine iarna cu statuete mici şi drăguţe, vesele care stau aşezate frumos în acele globuri şi dacă scuturi un pic începe să “ningă” înăuntrul globului ? Figurinele acelea nu par a fi deranjate că nu pot ieşi din globul lor, că zi de zi trebuie să facă acelaşi lucru: să stea în acelaşi loc unde au fost aşezate, să zâmbească şi să accepte bucăţile mici de hârtie care cad peste ele în momentul în care scuturi globul.
   Însă eu…eu simţeam uneori că înnebunesc în propriul meu glob de sticlă. Şimţeam, ştiam că nu mai pot suporta să fac aceleaşi lucruri, să văd aceleaşi chipuri, dacă aş încerca să-mi imaginez gesturile care urmau să fie făcute de anumite persoane, probabil imaginile din mintea mea ar fi în concordanţă cu imaginile care s-ar derula în realitate, fiindcă în final, era atât de simplu totul, atât de banal, obositor de banal, deoarece cunoşteam şi gesturile şi persoanele, aceleaşi persoane care zic aceleaşi lucruri, care fac aceleaşi gesturi mereu şi mereu, cuvinte care trebuie spuse fiindcă trebuie şi ştii că trebuie şi ştii că le vei zice pentru că trebuie şi ştii că nu poţi face absolut nimic ca să eviţi să le zici, ca să eviţi acel “trebuie”, poate că ăsta era cel mai frustrant lucru.
Poate că atunci ajungeam la limita suportabilităţii şi pe lângă asta mi se aduna şi o doză considerabilă de furie, doar că nu dura mult, în cel mai scurt timp furia se transforma în…nu, nu în resemnare, e prea mult zis “resemnare”, se transforma într-un sentiment fără nume, într-un sentiment aproape inexistent, poate exact în asta se transforma: într-o formă subtilă, ciudată de inexistenţă. Într-o acceptare plictisită, plină de dezgust, pe care o trăiam şi încercam să mă adaptez ei. Mai rău era când acel sentiment după ce abia reuşeam eu să mă lupt pentru a mă adapta, alţii îl “agravau” vrând să-l îndulcească,  sau vroiau să-l schimbe în altceva…în ce? În ce putea fi schimbat ? În nimic. Dimpotrivă, îl preferam aşa, amar, întunecat, dezgustător, decât îndulcit, decât schimbat în alt mod, schimbându-şi de fapt forma, esenţa rămânând aceeaşi.
În unele zile mai era dorinţa de a apărea ceva nou, de a trăi ceva nou, alteori dorinţa de a rupe lanţurile amintirilor, de a sfâşia bucăţile de suferinţă, de a încerca să uit, de a arunca totul undeva departe şi de a simţi cum rămân toate în spatele meu. Dorinţa de scăpare, de eliberare de suferinţă şi de disperare, de plictiseală şi de platitudine  totodată, uneori poate în egală măsură.
 Şi la urma urmei, evadarea n-ar fi însemnat nimic. Plecare şi atât. Fugă şi atât. Iluzie şi atât. Nu ar fi însemnat scăpare, încercare de a uita, sfârşit şi început, nu. Fiindcă poţi scăpa de sufocare, de plictiseală, de oameni din prezent, de acelaşi loc, de aceleaşi cuvinte, de aceleaşi întâmplări, de aceleaşi zile, de oameni din trecut dar acea evadare n-ar fi însemnat niciodată scăpare de sentimente, de răni, de amintiri. Pentru acelea evadarea niciodată n-ar fi  vindecare. Ar fi o poartă spre ignorare, spre minţire, spre ascundere dar nicidecum spre un suflet eliberat, liber.
Şi probabil nu mi-ar fi adus nimic şi probabil n-aş fi găsit nimic prin acea evadare, erau secunde când tot ce vroiam era să rămân şi secunde când tot ce doream era să plec. Să plec fie având speranţa că ceva se va schimba, că ceva nou va aduce acea evadare, sau cel puţin voi reuşi să uit , fie având certitudinea că nu voi putea să uit niciodată nimic, văzându-mi amintirile plimbându-se haotice prin vreun alt oraş dar mereu, alături de mine.
Erau şi momente când plictiseala, banalitatea, furia erau mai profunde decât orice amintire, decât orice suferinţă, atunci da, în momentele acelea evadare ar fi meritat totul.
Poate că va veni ziua în care peste statuete nu va mai ninge cu hârtii oricât ar scutura un om acel glob, poate că statuetele vor trăi schimbarea chiar în acel glob, fără să trebuiască să spargă globul pentru a opri ninsoarea.