Stăpânului, să i te-nchini, obrazul primeneşte
Privind cum viaţa se scurge prin
Pletele argintii, uneori ninse, ninse…
 În mâini, pieptenul face drumuri lungi –
nainte şi  napoi, căprioara de-altădată
Topit-acum de grelele încercări…

 Nu ştiu oglinda este veche, prăfuită sau
Luciul de pe spate şters; obrazul, altădată cu gropiţă
De niciunde, o aluniţă locul îi luă; spuse
Doctorul de clinică: de ea să nu te-atingi!...
Adânci, cearcănele ascund un zâmbet trist –
Oglinda – cealaltă,  vede chipul la anii care-mi sunt…

Rebele, câteva din plete în dinţi pieptenului
Se-mpiedică, văduvindu-l…
Bătrân şi el acum, cum pietrele cândva albe
Ale morii fremătânde, pradă se lasă degetelor
Ce-ascund un vechi inel de aur…
O linişte atunci pe chipu-ţi se aşterne şi

Plâns lăuntric  te cuprinde…
Fragedă, iarba-n bătătură aminteşte de
Ziua nunţii; mireasă – în culmea fericirii
Veselă prin viaţă să tot treci crezut-ai…
Sălbatecă pădurea, cu fiare nesupuse
Spre tine aplecat-a mlaştina deznădejdilor…

Nu judeca pe nimeni!  În seninătatea aplecată a
Grumazului, alungă durerea din suflet: cealaltă
Oglindă prin fii tăi zâmbeşte şi ninsul din coroana-ţi
Nu-i din păcate; coloana vertebrală ai durat!...
Alunecând prin ploaie, pletele răsfiră miros de
Smirnă, aur şi…tămâie.