Citesc cu sete din cartea lui Eric Berne şi rămân surprinsă de teoriile pe care le propune şi de modurile de comportament pe care le evidenţiază. Mi s-a întâmplat asta când am citit mai multe despre jocuri şi mai ales teoria cupoanelor. Cât de supărată am fost pe mine să mă văd din perspectiva asta... să-mi dau seama că totul la mine este un joc, mai ales în relaţionarea cu altcineva (fie chiar şi Dumnezeu). Sunt jocuri stupide, viclene, ingenioase, ascunse, perfide. Dar sunt... şi acum le pot observa pentru că am început să fiu atentă la mine prin pândirea gândurilor ca să pot alcătui „lista cu viruşi”.
Am observat un set de gânduri foarte viclene. Îl voi numi „suferinţă sigură în 5 acte”.

Actul 1: cere atenţie (nu-i musai ca suferinţa să fie prefăcută, poate fi genuină, doar că exagereaz-o, dramatizeaz-o) cu toată fiinţa ta, fă-le milă altora de tine.
Actul 2: când obţii bunăvoinţa cuiva, sustrage-ţi nevoia într-un mod invaziv, secătuieşte persoana respectivă, încarcă-te!
Actul 3: gândeşte-te mult la ce ai făcut şi simte-te vinovată pentru că ai primit ce ai cerut/căutat.
Actul 4: simte-te incomod în starea plăcută a primirii atenţiei.
Actul 5: revino la starea dinainte, din care ai ieşit fără a avea dreptul, dar din care temporar te-ai sustras printr-un mod atât de mişelesc.
Este într-unul din programele cu care lucrez eu foarte des (Adobe Photoshop) un instrument foarte la îndemână, care se cheamă „action”. Simplifică foarte mult munca repetitivă cu o imagine, spre exemplu. Să zicem că am o serie de 150 de imagini cărora trebuie să le ajustez luminozitatea, contrastul şi să le redimensionez, pentru că ocupă prea mult spaţiu. Să fac asta cu fiecare imagine ar dura prea mult, însa folosind „action” se face totul automat. Trebuie doar să deschid prima imagine, să-i arăt „action-ului” ceea ce-i fac eu imaginii respective, apoi să o închid. După care îi spun „action-ului” unde se afla celelalte imagini care au nevoie de aceleaşi ajustări şi el aplică fără ca eu să mă mai preocup. Programatorii care au inventat acest instrument, trebuie să se fi inspirat din modul automat de a acţionă al oamenilor, pentru că procedeul e prea similar. La mine e suficient să-i arăt cuvântul „atenţie” creierului meu, că el ştie care sunt următorii paşi şi intră pe mod automat, până se termină „acţiunea”. Teribil!
Aşa am intrat eu în mod „action” în ultimele două săptămâni, cerşind „atenţie” de unde se putea. Am obţinut atenţie din două părţi şi am trecut la următorul pas. Şi apoi celălalt, până în seara asta când începusem să mă întreb de ce mă simt vinovată şi incomodă, stingherită. Doar aveam motive să mă bucur (primisem atenţie din două părţi). Şi atunci am observat tiparul. De aceea m-am gândit să-l demasc. Eu nu mai ştiu unde sunt eu în toată treaba asta.
Mi-am mai dat seamă de un lucru: poate suferinţa iniţială pentru care cerusem atenţie chiar avea nevoie să fie văzută de cineva. Poate chiar am voie să cer atenţie, iar dacă cineva este atât de binevoitor faţă de mine cât să mi-o acorde, îi pot fi recunoscătoare şi chiar mă pot bucura pentru asta. Iar dacă apoi îmi dau seamă că bucuria nu anulează suferinţă, pentru că ea încă este acolo, poate nu am văzut bine. Poate e cazul să merg mai adânc, să văd ce stă în spatele suferinţei iniţiale. Poate acolo e buba cea mare şi acolo e nevoie de vindecare. Dar eu, în „action-ul” descris mai sus, nu mă duc mai în adânc, ci mă întorc la primul simptom. Pentru că ăla mi-e mai cunoscut şi mai comfortabil.
Am încercat să-i arăt şi lui Dumnezeu tot tiparul ăsta, să I-l explic... nu mă cred că am făcut asta, sau, mai bine zis, nu (mă) cred că m-a ascultat.

Dincolo de asta, vă mulţumesc pentru răspunsul la mailul de luni. Am acceptat „provocarea” de a ține un jurnal cu rugăciunea în patru paşi şi-mi dau seamă că-mi face bine, pentru că mă determină să fiu mai atentă şi să mă iau mai în serios. Și încercarea de a fi atentă la gânduri pentru a completa listă viruşilor, precum şi atenţia la ce simt e provocatoare şi interesantă şi încerc să mă ţin de ele. Mai spulberă monotonia şi plictiseala de la munca.

Văd acum că am tot repetat „atentă la mine”. Poate că atenţia asta sporită la mine a declanşat un semnal de alarmă între gândurile emigrante şi asta determină vinovăţia şi stinghereala... nu ştiu, rămâne să văd ce se va întampla dacă voi continua cu „atenţia la mine” şi dacă se va petrece vreo catastrofă sau vreo îmbunătățire.
O