Primăvara asta, cu toată viermuiala ei verde şi fără de folos,
nu-mi aduce nimic bun decât amintirea unui apus,
în care am simţit - singura dată? - cum dincolo de roşeaţa norilor
stă un Oarecine blând, discret, atent să nu ne deranjeze,

 

să aibă grijă ca totul să meargă
după sufletu-i în care încap toţi sorii
câţi vin să se odihnească seara,
în fiecare seară altul... şi altul...
Primăvara asta atât de îndepărtată de tot
ce ştiam cândva despre lume, despre mine

mă apasă cu toate mormintele ei prospăt săpate,
din care încep să iasă flori inconştiente...