Despre foame/poftă: Doamne, foamea mea și pofta mea nu se umplu cu nimic! Nici cu pâine nici cu rugăciunea mea... De fapt, știi ce cred? Că foamea asta e viața, viața noastră flămândă de Viața Ta și nu poate trece câtă vreme mai sunt aici.

Despre post: Am îmbârligat mult postul. L-am învățat prost de la început și e atât de teoretic, că numai foamea îi mai dă sens.
Credeam/vroiam să cred/îmi imaginam că postul e ceva ce ține de reorientare: reorientarea poftei spre „de post”. Și mergea de minune. E delicioasă mâncarea de post. Numai orientarea gândului spre mâncare de frupt l-ar face greu în perspectiva asta. Dar  nu ăsta e postul, nu? Asta e doar dietă? Minciună? Nu știu... e surogat de post. Ăsta era postul meu în adolescență. Pentru că era cumva cerință exterioară, un ceva ce venea peste mine și trebuia să iau notă mare. Îl simt acum ca pe o nevoie: o nevoie ciudată de a-mi simți trupul al meu; de a învăța să trăiesc și cu trupul. Credeam că doar cu el trăiesc, dar de fapt, urmărindu-l, e ca un drogat care se consumă și atât.
Pfoai, Doamne, e minunat ce trăiesc! Sunt minunați nervii, e minunat să-mi privesc gândurile și să văd care au „lipici”, să îmi privesc simțirile și să văd care urlă. Ioi, Doamne, cât avem de lucrat! Câtă nevoie de onestitate am, de credință și încredere. Fă, Doamne, din postul ăsta un spital al Tău din care să ies mai vindecată la Înviere!
Am Învierea în inimă! Sunt în așteptarea ei trăind cele ce sunt de trăit până atunci. Mulțumesc, Doamne!!!

Maica mea, îmi simt viața o minune. E atât de greu și totusi atât de ușor. Atât de confuz și totuși atât de simplu. Trebuie doar să cred, să Îl cred. Și restul cumva parcă se transformă din ce îmi pare mie în imbrățișarea Lui.
Vă îmbrățișez, Maica mea scumpă! 

Hristos a înviat!
CV