Vă sărut mâinile, măicuţă dragă!
Doamne ajută!
Încep a vă scrie aceste rânduri din dorinţa sinceră de a ajuta pe cineva apropiat. Maică, acest cineva este un bun prieten, faţă de care simt aşa o milă... are 28 de ani, e un tânăr foarte inteligent, dar are o mare problemă. El nu mai crede în Dumnezeu. Până la vârsta de 14 ani a crezut, cânta la strană şi chiar îmi vorbea aşa frumos de acele clipe. Dar deodată s-a produs, zice el, o "ruptură"şi nu a mai simţit nimic. Astfel a uitat de Dumnezeu şi acum zice că se consideră ateu. Dar Domnul, care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, nu l-a uitat. Am încercat să-l aduc la slujbe, mi-a zis doar că a simţit o linişte şi atât. Am încercat să vorbesc cu el să-i explic, să-l conving. Nu prea am avut succes. Mi-a zis că dacă e să creadă vreodată va veni de la sine şi că va urma chemarea. Mi-aduc aminte acum de ceea ce zicea un părinte: "Ortodoxia nu convinge, ci seduce". Poate asta o fi de folos pentru el. Ce să fac, măicuţă? Să-i mai vorbesc de Domnul sau să-l las în pace şi să mă rog pentru el să creadă din nou?
Vă mulţumesc, vă îmbrăţişez cu recunoştinţă şi vă urez multă sănătate!
Marinela
Draga mea Marinela
Tu eşti martora unei poveşti de dragoste dintre Dumnezeu şi acest tânăr! E o iubire puternică, adâncă, dar supusă unor frământări şi încercări, ca orice iubire. Mai ales credinţa e o iubire care se probează cu foc. Acest prieten al tău trece printr-o probă de foc. Acum a murit imaginea pe care şi-o făcuse despre Dumnezeu şi încă nu are curajul să-L privească în Faţă! NU are acest curaj nu pentru că i-ar fi frică de Dumnezeu, ci pentru că îi e frică să nu cumva să se dezguste Dumnezeu de ceea ce va vedea când îl va privi. Tânărul tău prieten iubeşte un dumnezeu care ar trebui să-l scape pe om de orice necaz şi de orice mizerie şi să-i ofere satisfacţii şi plăceri la cerere fără ca omul să se lepede de mizeria sa şi să-şi schimbe viaţa. Necredinţa lui e refuzul unei schimbări la care îl cheamă Dumnezeu Cel adevărat. Şi nimeni nu-l poate trage sau împinge să facă acea schimbare. Singur va trebui ca, într-o zi, într-o bună zi, să-şi cunoască, să-şi recunoască şi să-şi asume neputinţa şi mizeria şi să-L cheme pe Dumnezeul Cel adevărat în ajutor. Până atunci însă, e bine că prietenul nostru e ateu, pentru că s-a eliberat de un dumnezeu care nu există. Până atunci, tânărul nostru prieten va tot încerca să se facă bun, să se facă pe sine aşa cum i-ar plăcea să fie, sau să se resemneze, să creadă că "asta-i viaţa" şi să încerce să supravieţuiască înecându-şi dezgustul şi tristeţea în mici sau mari băltoace compensatorii... Fii lângă el, blândă şi discretă, roagă-te pentru el, nu-l cicăli şi, din când în când repetă-i chemarea: "vino şi vezi!". Curaj, copil drag, va fi şi pentru tine o şcoală a apostoliei neviolente, o şcoală a iubirii şi răbdării şi, mai ales, o şcoală a credinţei, nădejdii şi iubirii creştine!
Cu dragoste în Domnul,
M. Siluana