Măicuță,

Vă scriu în minte de câteva zile.
De când mi s-au oprit ochii în autogară pe un porumbel tâmp și m-am recunoscut în el.

Am mai priceput ceva.
Mi-am notat în memorie o nouă lecție: porumbelul, vrabia, covrigul și ...harul.

Mâncam dintr-un covrig și mă uitam în gol la pavajul autogării.

De nicăieri, a apărut un porumbel.
Se uita la mine insistent, de acolo de jos, cerând fără cuvinte să îi dau și lui. Cu aerul că i se cuvenea și chiar...întârziam în a-i împlini dorința.
M-a făcut să râd și m-am conformat. I-am aruncat ușor o bucată generoasă.
A primit-o destul de leneș, ciugulind pieziș, chiar plictisit. A mai dat câteva târcoale, apoi a început să ciugulească în gol, mai departe, căutând nu se știe ce și aruncându-mi câte o privire la fel de convingătoare.
Ignora total, tâmp, bucata de pâine care zăcea încă unde o lăsase și alerga după ...himere.

A mai trecut un pic și a aterizat în zonă o vrăbiuță. Mică, scumpă, fremătând de viață.
S-a orientat urgent, a luat bucata părăsită și a început să o mănânce cu poftă.
Restul, l-a luat în plisc și a zburat spre cuib pe sub nasul bleg al porumbelului.

În momentul acela mi s-a făcut rușine de mine și milă de toți ca mine.
Și mi-am dorit să devin, din porumbelul tâmp care sunt, vrăbiuța trează care zace în mine...

Că așa fac, Măicuță... Mă duc înaintea lui Dumnezeu și zic „Doamne, dă-mi!” Și-mi dă. Harul.
Nu o fărâmă. O bucată generoasă.
Când să-l primesc...vai și-amar! Numai mișcări inteligente... Întâi mă dau la o parte să nu mă ...lovească. Apoi, iau așa un pic, din dar, dar circumspectă... Și apoi plec după praf și resturi. Și vin iar să... cer.

M-am uitat la porumbel întâi râzând înduioșată. Apoi, uimită și la urmă, cu amărăciune.
Cum Se uită oare la Mine, Domnul, când eu reacționez față de darul Lui așa???

Ooof!

Ieri: o altă descoperire.
De la un timp toate capătă sens. Tot ce n-am văzut, n-am vrut să văd până acum.
Citesc pagină după pagină, căutându-L pe Domnul și găsind drumul meu spre El.
Mai adevărat, Domnul mă găsește și mă redă mie, rând cu rând.
Povestea cu harul... nu e o poveste. Când lipsește, totul e gol. Omul e gol.

Am văzut într-o vitrină o carte de psihologie despre vinovăția reală și cea nevrotică și am zis că-i musai să o citesc. După vreo 70 de pagini, am simțit că e ziar pe lângă ce primesc prin cărțile pe care ni le dăruiți dumneavoastră. Autoarea e un cercetător de valoare, un psiholog ortodox, care vorbește limpede. Am găsit lucruri utile în carte și voi continua să o citesc. Dar sună cumva, ca tabla. În gol. E teorie. Nu lucrare.
În timp ce ceea ce Sfinții îmi pun înainte și inima dumneavoastră ne dăruiește, când se face pod între durerile și urletele noastre și bucuria Domnului... e cu totul altceva.

Din când în când dau în viață de un cuvânt mare și greu. Greu de digerat.
IUBIREA E ATENȚIE.
Am citit asta și am înghețat. M-ați congelat.
În afară de faptul că las toaleta curată după mine, pururea, că așa am învățat de la Mama, nu am nimic cu care să mă laud.
Și am zis „Doamne, sunt complet pe lângă...! Habar n-am ce e iubirea! Păi, de câte ori sunt varză la rugăciune, cu mintea oriunde numai la Tine, nu, ... de câte ori zic îhhh când Mama îmi povestește ceva important pentru ea, dar dacă m-ar întreba ce a zis cu un minut în urmă, 90% habar n-aș avea...”

A mai trecut puțin. Eram la masă.
Domnul Ovidiu Bojor zicea că nu a înghițit nimic toată viața fără să mestece de 10 ori.
Am zis: ”Basme!”
Ce mare lucru mestecatul și la ce bun atâta atenție?
Ei bine, mâncam și mi s-a întâmplat ceva ce mă chinuie de mult timp.
Gătesc, așez o farfurie frumoasă și mâncarea frumos în farfurie. Arată bine, miroase bine și am timp.
După care, în câteva minute mă uit îngrozită că farfuria e goală, mintea mea a alergat prin gunoaie de griji, stomacul e plin până la refuz dar... mai vreau, că, de fapt, nu am mâncat.
Acum m-am prins după câteva îmbucături, mi-a venit Dl. Bojor în minte și am făcut un experiment. Am numărat, pur și simplu, fără nici o impunere, să văd de câte ori rumeg în ritm firesc o lingură de paste cu nucă până o pierd de tot în stomac. De... 25! de...23! de ori. Ei bine, nu mi-a venit a crede ce bune puteau fi și cum m-am săturat cu jumătate din farfurie.

Am realizat că sunt mereu în afara mea. La rugăciune. La masă. Când cred că ascult. ...

Și că dacă la un moment dat nu alegem să ne trezim, așa suntem toți.
Mă exaspera cândva un om care spunea lucruri mari și frumoase, apoi se purta ca și cum nu el le spusese. Și ziceam: „Tu ai fost de față când ai spus asta? Sau erai în altă parte?”

Sărmanul porumbel...

De aceea e vital să ne adunăm. Pentru viața noastră duhovnicească, dar și pentru psihic și trup.
Că tot alergăm disperați și neîmpliniți în afara noastră. Oooof!
Și Domnul ne așteaptă înăuntru. Unde nu vrem să fim.

Rugăciunea mea e acum „Doamne, învață-mă să fiu!”

M-am cutremurat când am realizat că sunt fixată pe a face. Deși mă golește de sens și mă umple de ură.
Mă obosește să fiu. Înaintea lui Dumnezeu. Lângă Mama.
Vreau să fac. Un acatist. Sau ceva pentru Mama.

Și e jale! Când vreau să fac, vreau să fac ce vreau eu. Și doar ce vreau eu.
Și dacă nu pot sau nu-mi iese cum speram, apare ura, vinovăția, lehamitea...

Să fiu nu știu. Nu pot.
Numai Domnul este ...și numai El mă poate învăța să fiu.

Minunea este că atunci când ești, nu mai e nevoie să faci nimic. Doar să fii. Cu Hristos.

Măicuță, sărut mâna! Sărut mâna, cu tot sufletul meu... Pentru tot ce mă învață rugăciunea, pentru tot ce văd acum.

A Bela