Sărut-mâna, Măicuță,
În ceea ce privește Seminarul iertării, am ajuns în punctul de recunoaștere a schemelor comportamentale, le-am identificat pe toate, în cauză, efect, arme de apărare sau de răzbunare, însă m-am întors la inima copilului rănit și am făcut o descoperire:
- Măicuță, am aflat că eu am urât părinții pentru o nebunie: practic, în inima mea era de la început o mare durere, cred că m-am născut cu ea și am proiectat pe părinții mei și pe toți cei din jur ura pentru faptul că nu m-au ajutat să identific și să ies din durerea mea. Am răspuns aici așa:
Mama era mult prea îndurerată și mult prea egoistă ca să se desprindă de durerea ei și să mă ajute să-mi înțeleg durerea mea și să ies din ea. Apoi, am proiectat neputința de a-mi cunoaște durerea, pe cei din jurul meu, căutând motive pentru a-i învinovăți.
Concluzie: durerea era de la început în inima inimii mele, acolo jos, am văzut-o astăzi. Este ca un foc, în fundul sufletului, undeva jos de tot, în inima inimii, și arde. M-am apropiat ușor, și m-a durut tare. Dar știți ce? Durerea nu este a mea, durerea vine de acolo, din acel foc, și am simțit că asta era: trebuia să mă întorc acolo după mine... Dar care Mine??? Și unde să mă întorc, în foc? m-am întrebat... Și da, acolo este un foc care mă arde pe Mine, care Mine nu știu cine sunt, dar mă identific cu ce/cine este acolo.
Măicuța, acolo este Iadul? Ce foc altul poate fi acolo? Și ce să fac eu?
Un singur lucru este cert: ce să iert eu oamenilor, de fapt? Când Eu l-am lăsat pe Mine acolo să ardă? De fapt, de acolo venea durerea, nu din actele oamenilor. Eu doar îmi urlam durerea la ei și așteptam ajutor să mă scoată de acolo.
Nu pricep prea bine.
Vă țin la curent cu tot.
Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc, Măicuță, că, deși mă doare tare și văd cum totul se dărâmă în jurul meu, simt că eu sunt din zi în zi mai prezentă în viață mea, în ființarea mea în trup și parcă încep cumva, așa, să mă simt eu pe mine.
Dumnezeu să vă binecuvinteze sufletul!
Bucurie Sfântă să primiți!
Vă prețuiesc din suflet!
Mulțumesc!
EliDa
Draga mea Copilă,
Minunată descoperire ai făcut! Acel foc, Copila mea, acea durere nu este iad decât dacă îl proiectăm pe ceilalți, dacă nu facem cu el ce e de făcut. Și ce e de făcut? Să-l oferim lui Dumnezeu, să-L chemăm pe Dumnezeu acolo, să ne vindece, să ne mângâie, să ne redea pe noi înșine nouă.
Acolo, Copila mea, e o durere care vine de departe. Dovadă că mămica ta o trăia și ea. E o durere neoferită lui Dumnezeu. Poate că ea așteaptă din generație în generație ca cineva să se îndure s-o accepte și s-o ofere lui Dumnezeu s-o vindece.
Intră acolo, Copila mea dragă, cu grijă, cu sfială și cheamă-L pe Dumnezeu în ceea ce simți. Nu te scufunda brusc în oceanul acela de durere, nu intra brusc în acel foc. Ci, ține-te de mâna Domnului, chemându-L cu rugăciunea Doamne, Iisuse, miluiește-mă! Și oferă-I tot ce trăiești atunci.
Spovedește-te, împărtășește-te și vei fi din ce în ce mai vie și mai bucuroasă.
Și eu te prețuiesc mult și îți mulțumesc!
Dumnezeu să te binecuvinteze!
Maica Siluana