Am dat întâmplător, din nou, peste ieromonahul Ghelasie Gheorghe, căutând despre psalmul creaţiei. Chiar mă gândeam la el în ultima vreme, nu reuşeam nici cum să-mi aduc aminte numele lui. M-a încântat în vară, când am citit puţin despre specificul iconic al ortodoxiei româneşti, în special despre isihasmul din Munţii Apuseni. Iată un pasaj din lucrarea lui Florin Caragiu despre dânsul:
Se zice că ispitele vremurilor de pe urmă sunt aşa mari şi oamenii aşa slăbănogiţi, că ei nu mai pot lupta direct cu ele, ci, ca bolnavii, doar prin închinare, prin lăsare în grija medicului Hristos, să ne vindece aşa cum numai El ştie. De aceea, taina închinării, la care unii asceţi ajungeau după grele şi peste fire strădanii, e paradoxal, taina celor slabi şi biruiţi de boli şi neputinţe, că ei nu mai pot decât să se închine şi aşa intră în rugul aprins al Voii dumnezeieşti. E o mare şi dumnezeiască lucrare în slăbiciune şi suferinţă, că intri de la început în taina sfârşitului, taina crucii, fără de care nu e învierea cea duhovnicească. Se zice că mulţi sfinţi şi nevoitori ar fi dorit să trăiască în vremile de pe urmă, că tocmai acum, când se înmulţesc bolile, necazurile şi suferinţele, harul lui Dumnezeu lucrează mai puternic în slăbiciune, se desăvârşeşte în slăbiciune, cum spune Scriptura.

Exact asta simt, că sunt atât de slăbănogit încât, cu cât mă las mai moale în mâna Lui, mă vindec şi mi-e bine, şi cu cât vreau să fiu mai puternic, mai zelos, mă îmbolnăvesc, mă mândresc şi mă rătăcesc.

C.