O să-ți mai povestesc, Maică, una alta.

Nu pentru că nu le-ai ști ci pentru că îmi face bine.

A plouat mult zilele astea și uneori mi-am dat seama greu

dacă ploua și în afară.

S-a făcut un noroi lipicios pe lângă mormânt și asta

m-a luat prima dată pe nepregătite.

M-am uns tot de propria neputință și cred

că tu te amuzai de cât de tare se necăjesc oamenii de neputințele lor.

Am venit apoi pregătit cu cizme, ca un soldat,

și n-am mai ținut cont de sentimentalisme

deși noroiul se adunase în strat gros la baza mea.

Am sa-ți povestesc, Măicuță..

A plouat atât de mult...deși au fost și ore fierbinți, ca un pârjol, uneori insuportabil de dureros.

Sunt tare multe de făcut aici...

Mereu sunt și o oboseală ciudată s-a întins parcă peste tot orașul.

Și vremea nu ține cu noi,

e o luptă cu noroiul cleios și cu pârjolul absenței tale și cu credința încă slabă că ești, deși nu ești.

Dar nu contează,

eu o sa-ți povestesc toate, cum n-am făcut-o nici la seminarul iertării...

Pentru că vorbindu-ți încep să te dibui, încep să-ți pregătesc un loc în care să vii tu, Maică, în răstimp,

când vei putea...