Mămica C îmi spune că joi, Flori a venit de la pregătirea la engleză, a alergat pe scări, a intrat în sufragerie, a trântit ușa și a luat pisica în brațe... a intrat și ea totuși, să vadă ce are. Fetița i-a spus plângând că a trebuit să mintă că familia ei e întreagă, că are trei membri: mamă, tată și copil, că nu a putut să spună adevărul (că părinții s-au despărțit) pentru că era de față colegul de clasă Andrei, și că e o "taină" mare despărțirea lor. Și că, pe viitor nu mai vrea să mintă, că vrea ca mama să-i schimbe profesoara.

Mama și fiica ei Flori se iubesc și își exprimă iubirea foarte frumos. Ce înseamnă, deci, acest comportament al fetiței? E clar că se simte frustrată, dar de data asta nu aleargă la mama să primească mângâiere; acum doar pisica o ajută să-și trăiască durerea. Un copil deschis și tandru în mod obișnuit, vrea să exprime ceva atunci când trântește ușa și se duce direct să ia în brațe pisica.

Mămica ei i-a dat ocazia să exprime ceea ce o supără. Dar câți copii sunt ascultați în clipa în care afișează un comportament neobișnuit?
De obicei, părinții trec peste asta sau, atunci când comportamentul este supărător, încearcă să suprime acest comportament nedorit folosind poziția lor de autoritate în fața copilului și chiar violența.

Un copil care are la un moment dat un comportament surprinzător și nepotrivit, are nevoie, de fapt, să exprime ceva foarte important pentru el. Dacă nu i se dă ocazia să exprime, sau părinții încearcă suprimarea acestui comportament, lucrurile se vor agrava; copilul poate să apeleze la o modalitate și mai neobișnuită de a exterioriza acea nevoie pe care caută să o exprime.

Iată un caz. Un copil mic are nevoie ca părinții să-i arate mai multă iubire. Pentru a le atrage atenția, începe să facă pipi în pantaloni, deși știe deja să folosească olița. Când vede că a ajuns o obișnuință, tatăl, considerând că este important să înlăture acest obicei nedorit apărut deodată, bate copilul la fund sistematic, ca să aibă efect. Nu după mult timp, copilul începe să facă crize de astm bronșic, boală care s-a instalat pe deplin și i-a marcat puternic viața de copil și apoi, de adult. Astmul bronșic presupune o anumită contracție a mușchilor traheei, iar contracția aceasta cu senzație de sufocare apare, în mod obișnuit, într-un plâns paroxistic. Iată cum s-a "descurcat" copilul, procurându-și la început crize sporadice, dar grave și în final, o boală cronică.

Și atunci, ce-i de facut?

Ajută copilul să se exprime, atunci când observi la el un comportament neobișnuit. Să nu uiți că întotdeauna are nevoia de a exprima ceva foarte important pentru el, atunci când ajunge să facă deodată ceva neplăcut.
Când o poate face în cuvinte ca Flori, e foarte bine. Când e copil micuț și nu poate vorbi, prin întrebări ajută-l să-ți arate unde simte că-l doare. Apoi lasă-l să aleaga dintr-o grămadă de jucării, una care să semene cu durerea lui. Și învață-l să aibă grijă de acea jucărie – de nevoia lui de fapt, până va putea să o identifice și să o exprime exact. Dar să-l asculți, să fii pe recepție. Nu începe cu "nu trebuie să...", "nu ai voie să faci așa!". Comunicarea se oprește aici și copilul va trebui să ducă singur apăsarea lui, care va izbucni în mod nedorit în afară, fiind pentru el ceva atât de important și de greu de dus.