Biserica este biruitoare - interviu cu maica Siluana Vlad, apărut în ediţia specială din, 15 februarie 2010, a Jurnalului Naţional

Maica Siluana de la Mănăstirea Sfântul Siluan Athonitul din Iaşi conduce Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil al Arhiepiscopiei Iaşilor. Prin activitatea misionară de la centru, împreună cu câteva călugăriţe, le oferă celor din penitenciare, dar şi din afara lor consiliere pentru a renunţa la droguri, alcool şi prostituţie, arătându-le perspectiva de a deveni oameni liberi de păcate. Maica Siluana are un răspuns duhovnicesc pentru orice întrebare adresată pe site-ul www.sfintiiarhangheli.ro.

• Jurnalul Naţional, Daniela Cârlea Şontică: De ce credeţi că intelectualii se apropie mai greu de Biserică? Sunt mulţi care mărturisesc că ei cred, dar nu aprofundează mai mult relaţia cu Dumnezeu, nu merg la biserică, rămânând la stadiul teoretic al credinţei.

Maica Siluana Vlad: Eu nu sunt sigură că intelectualii se apropie mai greu de Biserică. Şi în rândul lor există cam acelaşi procent de credincioşi „practicanţi" și „nepracticanţi", doar că, fiind numeric mai puţin în sânul comunităţii, ni se pare că sunt mai puţini în Biserică. Dacă am face un procentaj pornind de la cei prezenţi la sfânta Liturghie, cred că intelectualii, incluşi fiind şi cei în devenire, vor fi majoritari.

Cei care mărturisesc o credinţă în Dumnezeu fără să creadă în Biserică nu cred, de fapt, că Dumnezeu Fiul S-a făcut Om ca să ne dăruiască o viaţă pe care nu o avem în noi înşine, fiind Viaţa Lui, Viaţa dumnezeiască. Credinţa teoretică presupune o implicare a conceptului de Dumnezeu în lucrarea minţii pusă în slujba dorinţelor omului legate de confortul psiho-somatic prin obţinerea unor satisfacţii imediate şi cât mai rafinate în toate dimensiunile personalităţii sale: raţională, morală, estetică, afectivă, emoţională etc.

Omul care alege acest fel de credinţă seamănă cu un prizonier care nu-şi dorește libertatea, ci îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din lagăr.

De ce se întâmplă acest lucru? Există tot atâtea răspunsuri câţi oameni sunt. Fiecare se împotriveşte lui Dumnezeu şi ofertei Sale de a ne face dumnezei după har, în felul său şi din motivele sale. Dar în esenţa lor, toate aceste motive sunt expresii conştiente ale refuzului lepădării de sine necesare luării crucii şi urmării lui Hristos Cel Viu.

Pe lângă această împotrivire, intelectualul este şi împiedicat de o anumită extindere a metodei sale de cunoaştere ştiinţifică în domeniul credinţei. El e obişnuit să creadă numai ceva ce s-a dovedit adevărat după o îndelungă experimentare şi atentă confruntare de opinii. În lumea lui, mai întâi este experienţa, apoi cunoaşterea şi la sfârit credinţa ca un set de opinii „sigure”. Acest demers cognitiv, folosit în relaţia cu Dumnezeu, va sfârşi într-un „crez de uz personal (vezi individual)”, acea „credinţă a mea” care-l ţine pe om departe de Izvorul Vieţii care este Biserica.

Pentru a-şi „veni în fire” şi a se întoarce „în Casa Tatălui”, acest tip de credincios are nevoie să trăiască o adevărată înnoire, răsturnare a minţii, o convertire, o metanoia. În relaţia cu Dumnezeu, ordinea este: credinţă, cunoaştere, experienţă. Experienţa duhovnicească este rodul cunoaşterii dobândite prin credinţa vie, ca relaţie faţă către Faţă şi ca împărtăşire cu Dumnezeu prezent şi lucrător în Biserica Sa. Şi nu puţine sunt astfel de răsturnări în zilele noastre. Cine are ochi de văzut le vede şi dă slavă lui Dumnezeu!

• Aş dori să vă referiţi puţin la perioada de dinainte de 1989, când ateismul era o religie de stat. Cum au rezistat oamenii în faţa lipsei - cel puţin oficiale - a credinţei în Dumnezeu?

Maica Siluana Vlad: Rezistența spirituală a omului în vremuri de mare restriște, care sunt vremuri de cernere a credinței, este rezistența Bisericii. Dumnezeu a făgăduit că va fi cu noi până la sfârșit și că puterile întunericului nu vor birui Biserica Sa. Mulți judecă greșit în acest sens, pentru că nu s-au împărtășit de Taina Bisericii. Oricât ar fi de prigoniți sau uciși, sau păcătoși sau netrebnici fiii Bisericii, ea este Biruitoare pentru că este Trupul lui Hristos Cel Înviat.

Dacă am judeca după oameni și după faptele lor, puțini credincioși au rezistat în sensul adevărat al cuvântului în vremea dictaturii comuniste. Dar acești puțini i-au susținut cu viața lor, cu rugăciunea lor și cu jertfa lor și pe cei care nu rezistau. Rugăciunile celor știuți și ale celor neștiuți, ale celor ascunși în „crăpăturile pământului”, cum spunem în Biserică, au susținut dinăuntru slăbiciunea celor mulți.
Aceștia sunt cei care, cunoscând în Duhul Sfânt că „aproapele meu e viața mea”, s-au rugat cu lacrimi, și se roagă și acum, după modelul Domnului, și pentru iertarea celor care n-au rezistat, au trădat, au torturat, au ucis ori s-au lepădat de Dumnezeu din frica de chinuri sau neștiință. Iată puterea care ne-a susținut și ne va susține și prin care ne vom mântui dacă vom alege să rămânem în Biserică și să ne pocăim pentru toate căderile suferite sub povara vremurilor grele.

Generații de studenți

• Ați cunoscut bine lumea studențească înainte de călugărie, dar la fel de bine o cunoașteți și acum, prin activitatea de la Centrul de consiliere, de la conferințe, de oriunde mergeți, dar și prin intermediul site-ului unde răspundeți multor întrebări. Ați putea să faceți o paralelă între problemele tinerilor din vremea comunistă și ale celor de astăzi?

Maica Siluana Vlad: Înainte de călugărie, am cunoscut mai multe generații de studenți și fiecare avea specificul ei. Prima, generația mea, era încă marcată de o rezistență lăuntrică la ateism și incultură, având încă acces la izvoarele culturale și spirituale de dinainte de război. Ea venea imediat în urma celor care au fost prigoniți, torturați sau uciși în închisorile comuniste timpurii și avea deja posibilitatea să se distanțeze și să se ferească de cei care au „aderat” la comunism, devenind activiști sau colaboratori. A fost o generație care forma o adevărată „pătură mijlocie”, care, deși ținută sub observație, avea posibilitatea să evadeze în cultură, mai ales literatură și muzică.
A urmat apoi generația perioadei „deschiderii” de după '68, care a absorbit cu sete fervoarea culturală și spirituală care ne îmbăta pe atunci.

Din roadele ei s-au hrănit apoi, din ce în ce mai anemic, și cei din generația „revoluției culturale"... Din '71 până în '89 au urmat generații de studenți triști, unii limitați la nevoia de diplomă, alții torturați de dorința evadării în „lumea liberă”... Singurele scântei de viață din ochii lor erau aprinse de poveștile lor de dragoste și de lungile conversații în jurul unui pahar de votcă... În rest, se lăsau striviți de grija de a „face rost" de cele de trebuință pentru a supraviețui... Studenții ultimilor ani ai dictaturii comuniste erau triști, dar încă vii. Găseau mereu ceva pentru care să „se zbată”!
După '90 i-am cunoscut pe studenți mai ales în căutările lor spirituale. A fost o vreme în care chiar trăiam sentimentul că toți studenții sunt sau vor deveni curând membrii ASCOR și că toți sunt flămânzi de spiritualitate. Relația mea cu ei se limita la întâlnirile din cadrul conferințelor duhovnicești, unde sălile pline și întrebările profunde și vii mă împiedicau să văd dincolo de acești „sculați din somnul de moarte al ateismului”.

Și acum cred că toți studenții sunt flămânzi de spiritualitate, de Dumnezeu, dar, din păcate, mulți sunt inconștienți de această foame de Absolut și caută să și-o satisfacă prin cele mai frivole forme de desfătare și prin consum. Dorul de libertate al celor dinaintea lor a decăzut într-o fascinație în fața libertinajului vremii. Ei sunt însă victimele, și nu autorii, acestei decăderi. Autorii ei morali și reali sunt familiile lor și școala. Părinții, rămași prizonieri ai mentalității importanței unei diplome universitare pentru „viitorul copilului”, își împing copiii să „facă o facultate cu orice preț” și chiar în pofida lipsei de vocație sau de competență.

Școala? De fapt, școlile? Din ce în ce mai numeroase au și ele nevoie „cu orice preț” de studenți... Acum, mulți studenți și mulți profesori universitari sunt triști de moarte, chiar dacă încă mai neagă sau ascund asta.

Cum ar putea fi un profesor care întâlnește în lucrările unor studenți la psihologie expresiile: „psihologiști” în loc de „psihologi”, „psihiatriști” în loc de „psihiatri” și „artiști terapiști” în loc de „art-terapeuți”? Cum pot fi studenții aceștia altfel decât triști de moarte că-și pierd anii tinereții mințindu-se și mințindu-și familiile? Cred că această lipsă de motivație sau capacitate de a studia este cea mai dureroasă problemă a studentului român de astăzi. De aici urmează nu doar degradarea vieții de student, ci și a celei morale și umane.

Slavă Domnului, acești studenți nu sunt o majoritate, dar faptul că sunt câți sunt și că promovează totuși este o destulă durere.

• Care sunt cele mai mari încercări ale românilor de azi? Dar cele mai mari riscuri la nivel sufletesc?

Maica Siluana Vlad: Eu aș împărți românii în două mari categorii: cei care Îl cunosc pe Dumnezeu și se silesc să trăiască după voia Lui și cei care nu-L cunosc și nici nu pot sau nu vor să-L cunoască și trăiesc după voia lor. Pentru prima categorie, încercările sunt multe și nu ușoare, dar prin fiecare nouă încercare ei se unesc și mai strâns cu Domnul în Biserica Lui. Riscurile lor sufletești sunt legate de posibilitatea de a nu mai discerne care este voia lui Dumnezeu în anumite situații și de a neglija sau ignora Puterea pe care ne-o dă Domnul prin Sfintele Taine ale Bisericii Sale.
Pentru cea de a doua categorie, încercările cele mai grele atacă familia și copiii și vin din fuga după bani, plecarea în străinătate fără întreaga familie, desfrâu, patima beției, dependența de jocuri de noroc sau de pornografie și violența în familie. Suferințele copiilor noștri în aceste vremuri „de libertate” sunt cutremurătoare pentru cine are urechi să le audă plânsul...
Riscurile lor sufletești: moartea sufletului, bolile cumplite ale trupului și o viață de iad încă de aici. Doamne, pentru rugăciunile Sfințiilor Tăi, dăruiește tuturor pocăința, ca să se întoarcă și să fie vii!

Vindecătorul trupurilor

• Dintre toate dependențele de care ajung oamenii să sufere, care credeți că este cea mai grea?

Maica Siluana Vlad: Sunt câteva care pot intra în categoria „cele mai grele”, și anume: dependența de jocuri de noroc, dependența de pornografie și cea de droguri, inclusiv de alcool. Grele atât pentru degradarea ființei umane și suferințele pe care le provoacă și celor din familie, cât și pentru că ieșirea din robia lor pare cu „neputință pentru om”.
La început, omul cade pradă lor din cauza puterii pe care o are plăcerea adusă de ele de a-i da omului iluzia că depășește, că iese din durerile și neputințele vieții. Ele oferă la început o întreagă paletă de desfătări prin care ispititorul, urâtorul de oameni diavol, îi atrage pe cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu și bucuria de a fi cu El.
Abia apoi, patima, boala dependenței își arată colții ucigași prin destrămarea, stricarea vieții începând de la cea morală până la cea biologică. Omul își pierde valorile, morala, sensul vieții și, mai încet sau mai repede, trupul intră într-o adevărată distrugere, începând cu creierul. Dacă ieșirea din boala patimii, din dependențe ar presupune doar lepădarea de desfătare, mulți robi ai lor s-ar elibera la un anumit moment dat al robiei lor.
Dar ei au de înfruntat suferințe în trup, datorate degradării acestuia, care li se par de neîndurat. Este ceea ce numesc specialiștii „sevraj”. Aici omul are nevoie de Dumnezeu, pentru că numai El este Vindecătorul trupurilor și sufletelor noastre și Dătător de viață nouă. Aici are nevoie și de comunitate, pentru că omul nu poate fi cu Dumnezeu de unul singur.
Fie ca Domnul să ne ajute pe toți să intrăm cu credință și nădejde prin ușile pocăinței deschise de Sfântul și Marele Post, pentru a ne curăți, vindeca și lumina cu mila Lui cea mult prisositoare! Nu există păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta și nici neputință pe care să n-o poată îndrepta când omul alege Viața pe Care ne-o dăruiește în Sfânta Sa Biserică!