Sărut mâna, Maică!

(când vă zic așa mă simt aproape și de bunica)

Azi noapte iar nu am putut să dorm. Și m-am pus pe coborât în mine. De o săptămână mă frământă multicel ultima întâlnire a mea cu A. și discuția pe care am avut-o (el a pornit-o) despre „relația noastră”. Nu a fost tocmai plăcută (mie) și nu despre asta vreau să vă zic. Dar de o săptămână mă tot frământ legat de discuția asta și toate subiectele pe care de fapt le atinge pentru mine. Azi noapte, am ajuns la un punct în care mi-am dat seama că a trecut mult timp de când eu nu am fost în intimitate cu cineva (și de cele mai multe ori parcă era o intimitate „furată” sau incompletă) și ceva a început să plângă în mine, în sensul că mă simțeam ca un extraterestru care nu mai știe ce înseamnă o îmbrățișare umană de exemplu. De fapt, în urmă cu câteva luni mi-am dat seama că atunci când cineva dădea să mă ia în brațe mă strângeam toată precum un arici și chiar tresăream. Oare nu e asta alienare curată? După aceea am început să dau și să primesc, să mă „antrenez” să pot s-o fac, îmbrățișări oricui poate fi „potrivit” ...socialmente sau nu. Pentru că am început să fac asta și cu colegii de muncă, care nu mă plac și care sunt răutăcioși câteodată în invidie și... și nu mai contează.

Oare ce minune se întâmplă când îmbrățișezi pe cineva? Pentru că eu o resimt ca pe o minune. Îi simți sufletul celuilalt dacă tremură, dacă e închis și suferind de lipsă de aer și soare, simți și că îl influențezi cumva să îl urci pe creasta unui val de bucurie, unde nimeni nu mai e singur. Și durerile și rănile i le simți. Eu una multe mai simt. Însă continui să îmbrățișez lumea din jur de câte ori pare potrivit cumva parcă să îi fac părtași la o bucurie pe care, de fapt, nici eu nu o pot pipăi... Și iar o iau pe arătură.

Să ajung și la ce voiam să vă zic: după plânsul acela din piept, în care parcă mi se plângea de milă că eu mă simt ca un ciudat, cred că a urmat o tăcere în întuneric, după care a răsărit... ca stare și nu ca vorbă și gând: eu sunt dependentă de a avea o relație. Iar treaba asta răsări parcă fix de lângă butonul „oprit/pornit”. Din adânc-adânc. Eram foarte obosită și în starea aceea (prelungită cu ore) înainte de a dormi propriu-zis, și cu toate astea m-am ridicat în capul oaselor și mi-am zis: „Hopa!... Așa și? Ești dependentă și nu liberă!” ...Hopa-hop! Iar pe A. nici măcar nu-l cunosc prea bine, nici atât să îl iubesc, însă mi s-a pus mie pata că sunt ingredientele toate pentru a avea o relație și... dă-i înainte și chinuie-l pe om. Și îmi mai vine să râd... de bucurie cred, ca în fața unei porți laaargi care parcă ar da să se deschidă și să îmi arate chiar lumea toată. Doamne, ajută-mi să nu mi se închidă în nas până apuc eu să ies!

Ce am mai făcut înainte de azi-noapte a fost ca discuția mea cu el să o iau drept una din teme la sesiunea a șasea (să ceri ajutorul Domnului timp de două minute în fiecare zi pentru a ierta într-o situație în care ți-e greu să o faci). Și pentru că v-am zis, m-am frământat mult de o săptămână încoace, dacă mă trăsneau așa gânduri sau reveneau în mintea mea frânturi din discuție (de obicei cele neplăcute mie), mă străduiam să nu judec, să nu „plătesc” cu ură și cu răzbunare și așa mai departe, plus că îl binecuvântam pe A. Dar... aici o să fiu copil prost și o să vă întreb ce înseamnă de fapt a binecuvânta pe cineva? Și ce se întâmplă sau care e rostul acelei binecuvântări?

Sărut mâinile, Măicuță!
Sănătate multă și multă bucurie sper să vă aducă toți copilașii de pe Cale care, mai mult sau mai puțin, ne mai ținem de fusta Măicuței!

Cu mult drag, vă îmbrățișează :)

Nic.