Din Jurnalul unui Jucător (sau al unui Pierde Vară)

Motto: De mâine mă las!... Promit!

Astăzi iar am pierdut o zi întreagă. N-am făcut absolut nimic!
Eu cred că lumea, viața sunt o joacă, un joc în care nimic rău nu se poate întâmpla cu adevărat și că pot da „reset” de fiecare dată când „mor” și să o iau complet de la început, cu forțe proaspete, exact în aceleași condiții.
Însă o voce fioroasă, care își spune îngâmfat ba Rațiune, ba Conștiință, mă ceartă mereu și-mi dă de veste că situația ne e deloc așa; viața, lumea nu sunt deloc ca un joc pe calculator. Ai, cică, (Ha! Ce știe ea?!) doar o singură șansă și de aceea trebuie să-ți drămuiești fiecare mișcare, căci oponentul poate profita din plin. Sistemul în sine e făcut de așa natură încât să suporți consecința a tot ce spui și a tot ce faci. Programatorul jocului a introdus în acest sistem o condiție de joc numită Legea Cauzei și a Efectului! Programatorul, după cum vezi, e un om rău! Ce fel de joc e ăsta? Nu mă mai jooooc!!!
Dar știi care e problema, Jurnalule dragă? Vocea asta care mă sperie începe să țipe din ce în ce mai tare! Eu fac tot posibilul să îmi astup urechile, să o înăbuș, dar ea nu se lasă. Mă sperie așa de tare încât încep să o cred, însă eu nu știu să joc jocul acesta căruia oamenii mari îi spun viață!
Mi-e frică, dragă Jurnalule, căci înainte puteam să evaluez greșelile după o partidă pierdută și să încep de la început cu viața la maximum în aceleași condiții. Dacă pierdeam iar o luam de la capăt. În acest joc numit viață trebuie să anticipezi, să gândești de două, de trei, de zece ori înainte să acționezi, căci te poate costa viața. Și cine îți garantează ție că ai luat decizia corectă? (Asta în caz că te gândești de două, trei ori înainte să faci ceva! Dar dacă nu te gândești? Dacă joci „după ureche” sau cum îți vine? Ce te faci atunci, căci plătești la sânge pentru fiecare decizie luată și nu poți să-i dai RESTART?!!)
Ce mă fac, Jurnalule, că nu știu să joc jocul ăsta în care ai o singură șansă?
P.S.1: Dacă vreți, dacă folosește cuiva acest mesaj, dacă... puneți-l și pe site.
P.S.2: Mă înspăimântă teribil ce mi-ați spus: „L-aș lăsa să guste cât voiește durerea mizerabilă a lipsei de responsabilitate...”
Observație: Văd că mi-e foarte greu să mă las în voia lui Dumnezeu. În profunzimile mele vreau să dețin controlul. Vreau să cercetez cauza ultimă a tot ceea ce mă privește (De ce, dom'le, de ce?), deși știu că asta, aflarea cauzei, n-ar face decât să-mi perieze și-așa supradimensionata mea mândrie. Aflarea cauzei, de asemenea, nu m-ar ajuta cu nimic, căci nu pot eu tăia „rădăcinile păcatelor”. Ceea ce mă înspăimântă de fapt sunt consecințele neasumării responsabilității, consecințe pe care le „ghicesc”, le intuiesc, dar nu le pot puncta cu exactitate. Această incertitudine mă înspăimântă, căci situația mă prinde nepregătit, iar eu vreau să fiu pregătit la milimetru.
Câtă mândrie, atâta agonie!
Aș vrea să pot să zic GATAAAA! Să-mi deschid inima lui Dumnezeu. Aș vrea să-L las pe El să lucreze, dar se pare ca încă mă mai țin șalele, încă nu m-am prăvălit sub greutatea păcatelor. Să vezi atunci asumare (de nevoie) a consecințelor!
Nu mai e mult, Maică, acu’ se termină un ciclu! Acu’, în astea trei, patru luni se scrie istoria vieții mele. „Se scrie” – proastă exprimare! „Scriu” – așa ar fi trebuit să spun. Cu mâine zilele-ți adaugi, cu ieri viața ta o scazi...
N-are însă rost să mă gândesc nici la trecut nici la viitor, zic eu, ci la ziua cea de azi. Acum e acum!
P.S.3: Sărut mâna și Doamne ajută!
P.P.S.: (un posibil răspuns al Jurnalului): Prietene, dă-ți două palme!!!
BAC