Maică, de ceva vreme trăiesc o relație cu Dumnezeu. Și e chiar așa, o relație, ca în relațiile dintre oameni: ții cont de părerea celuilalt, ai grijă să nu faci ceva să Îl superi, vorbești cu El, și te plângi Lui, ieși cu El în oraș, Îl chemi când ai nevoie etc. Exact ce se întâmplă într-o relație de prietenie.
Numai că m-am tot gândit unde e pocăința în ceea ce pare a fi o relație frumoasă de prietenie. Pocăința implică și vinovăție oare? Ca și codependența, găsesc că vinovăția e o trăire destul de puternică și frecventă și nu o pot înțelege ca pe ceva pozitiv, așa, ca element al pocăinței: „Iată, vinovat stau înaintea Ta…”. Și aseară mi-a picat fisa… de Sus :) Pocăința nu implică vinovăția. Nu aceea pe care o cunosc eu, aceea nejustificată pe care mi-a inoculat-o tata. Pocăința e altceva deocamdată pentru mine: e lăsarea plăcerilor vechi, e trăirea bucuriei, pentru că eu „sunt o ființă minunată” și de aceea merit să fiu bucuroasă, și POT să ofer bucuria mea și celor din jur. POT să îi iubesc, pot să îi binecuvântez, pentru că pentru asta m-a făcut Dumnezeu. Trebuie doar să „îndrăznesc”. Așa cum atât de frumos ați spus la un moment dat, Maică: mie îmi tremură picioarele de frică, dar aud cum El îmi spune: „Voi fi cu tine până la sfârșitul veacului.”. Și de câte ori nu mi-au tremurat mie picioarele? Și am învățat să mă agăț de El. Eu sunt unul din oamenii care s-au întors la El pentru că... nu mai aveau de ales. Aleseseră de toate și numai prost. Și numai nefericire. Și numai păcat. Dar Domnul a venit și m-a îmbrățișat chiar și așa. Și, prin încercarea asta, de a fi cu Domnul, care durează de ceva timp, îmi voi da seama că nu-mi doresc nimic altceva decât să fiu cu El, tot timpul vieții mele și pururea și-n vecii vecilor. Amin.
Ioana
Copila mea mult iubită, Ioana,
Mulțumesc pentru mărturia ta. Mulțumesc pentru ascultarea ta. Mulțumesc pentru întrebarea ta. Vezi tu, Copilă, pocăința, în limba greacă metanoia, înseamnă și o „răsturnare a minții”, înnoire a ei. Până acum mintea ta lucra numai după tiparele și schemele bolii tale sufletești, numită de cei de astăzi codependență. Acum ai învățat că numai Dumnezeu te poate vindeca și cum să ceri și să obții această vindecare. Acum ai descoperit că Domnul e iubire și că te îmbrățișează de îndată ce vii la El. Cum spune Sfântul Siluan: „Domnul îl iubește mult pe păcătosul care se pocăiește și îl strânge cu drag la pieptul Său: „Unde ai fost, copilul Meu? De multă vreme te aștept!”. Când cineva trăiește această bucurie a regăsirii iubirii părintești, pocăința este trăirea bucuriei cu recunoștință și participarea la ea cu toată ființa. Asta ne face responsabili față de darul lui Dumnezeu și ne ajută să auzim cuvântul Lui: Iată, acum te-ai făcut sănătos, să nu mai păcătuiești.
Pocăința ta a avut dimensiunea durerii și a regretului câtă vreme erai departe de îmbrățișarea Domnului. Acum are numai dimensiunea recunoștinței și a mulțumirii. Iar cel mai plăcut mod de a mulțumi lui Dumnezeu, este acela de a trăi bucuria pe care El dorește să ne-o împărtășească. Apoi, pe Cale, vei mai avea necazuri și vei mai aluneca, dar cunoscând mila și tandrețea Lui nu vei întârzia să-ți plângi păcatul și să ceri să-l ridice degrabă de la tine.
Da, Ioana, meriți să fii iubită, nu pentru păcatele tale, ci pentru că El este Iubire și dorește să fie Mirele sufletului tău. Să mergem mai departe pe calea vindecării și a Bucuriei sfinte!
Cu dragoste și recunoștință,
Maica Siluana