După sesiunea de acum câteva zile, astăzi s-a întâmplat ceva aproape de necrezut prin care am simțit mângâierea Domnului și bunătatea Lui fără margini. M-a tulburat foarte afundarea în mine însămi de acum câteva zile, tot ce am scris (și am trăit scriind) despre bunica mea, binecuvântările ieșite din coșul pieptului parcă, durerea conștientizării că toate lucrurile astea ți le-a făcut omul care te iubește cel mai mult din toată familia și omul pe care-l iubești la fel de mult și că, chiar și așa – spunând lucrurilor pe nume, tu îl iubești în continuare și asta nu se poate schimba. Ieri am fost pe la ea și i-am spus unele lucruri pe un ton destul de tăios dar cu un nod în gât, nu știu de ce, poate că în codependența mea mi-am dat seama că nu mă pot situa corect față de ea până nu-i spun ce am de spus... De parcă lucrurile acelea ar fi trebuit să iasă din mine sub o formă sau alta și mai bine să iasă sub forma unor afirmații care să descrie chiar ceea ce am trăit. „Nu am avut nici un sprijin în tine, m-ai mințit de multe ori că ești prietena mea și m-ai făcut să-mi deschid sufletul față de tine iar apoi mă pârai mamei și uneori mai puneai de la tine. Când îmi spunea tata, pe furiș, că faci lucrul ăsta, că v-a auzit vorbind și că ar fi bine să nu-ți mai spun chiar orice, nu-l credeam și îi spuneam „mamaia nu poate să-mi facă asta”... Și totuși mama îmi reproșa lucruri pe care numai tu le știai... Nu înțeleg de ce mi-ai făcut toate astea”.
Spuneam toate astea cu voce când ridicată, când tremurată, chiar am țipat la un moment dat și m-am oprit și mi-am cerut iertare că am țipat dar sunt tulburată și în tot răstimpul ăsta strigam la Tine, Doamne, să nu mă lași... Că nu știu ce ispită mai e și asta de vine cu nod în gât și chef de ceartă și de dezgropat morții. Nu înțelegeam de ce fac asta dar am știut că dacă îmi canalizez atenția pe a înțelege „de ce”, pe a-mi „analiza” starea și motivațiile, pierd esențialul, mă fură gândurile și uit să mă rog. Am plecat aproape plângând și pe scări spuneam doar „Doamne, binecuvânteaz-o pe bunica mea pe care o iubesc!” și mult timp vorbele astea nu-mi ieșeau din cap, simțeam că dacă mă opresc din a le binecuvânta, pe ea și pe mama (că au venit gânduri de judecată și de răzbunare care o includeau și pe mama, firește) o să cad în capcana gândurilor, o să mă războiesc cu niște fantome ale trecutului și o să sfârșesc invariabil plângându-mi de milă și plângându-mi copilăria... Și m-am înverșunat Maică - nu să cad și să stau acolo, ca pedeapsă... cum știam atât de bine să fac - ci să mă arăt Lui. Coboram treptele și spuneam „Doamne, vezi-mă, nu mă lăsa!”, am urcat în mașină, la fel, „binecuvânteaz-o Doamne, pe bunica, pe mama și inima mea, Doamne, vezi-o”. A fost ca o zbatere, Maică, ori cad ori mă rog până nu mai știu ce e cu mine...
Astăzi, toată ziua m-am gândit la bunica, nu prea înțelegeam de ce... și mi-am amintit ce a spus S: dacă cineva îți vine în cap insistent, fără a avea un motiv anume să te gândești la el, înseamnă că persoana aceea însăși se gândește la tine (în fine, nu a folosit cuvintele astea dar eu, în capul meu, așa am înțeles). Am sunat-o. Aproape că nu m-a lăsat să spun mare lucru, mi-a spus că ce bine că am sunat-o, că s-a gândit într-una la mine și la trecut și la toate greșelile pe care le-a făcut. Și mă roagă să o iert pentru tot, pentru toți cei 27 de ani cât am stat la ea și nu a știut să mă înțeleagă, că acum, la bătrânețe, vede lucrurile altfel decât le vedea înainte și știe cât am suferit din cauza ei și că să o iert și să o cred când îmi spune că mă iubește ca ochii din cap și mă va iubi până la moarte. Maică... ascultam toate astea și mi-au dat lacrimile instantaneu... și m-am așezat așa, în fața Domnului meu din icoană, cu telefonul la ureche. Era parcă prea mult... A fost ca o izbăvire, ca o binecuvântare și o ridicare de pe jos a copilului care eram și pe care l-am învinovățit eu însămi de atâtea ori, în toți anii ăștia, pentru toată suferința și toate abuzurile tolerate sau perpetuate. A fost ca o eliberare prin iertare și ca o recuperare a relației noastre, dificile dar bazată totuși pe o iubire. Dacă aș putea să fac asta cu fiecare relație a mea, dacă aș putea să-i încredințez Domnului toate relațiile mele, așa cum am făcut acum... fără nici o așteptare și fără nici o nevoie de a vedea rezultate concrete, fără a proiecta pe mine sau pe ceilalți altceva decât suntem...
Mă gândeam că are vârsta pe care o are și că se îndreaptă, firesc, spre plecarea la Domnul și ce mare bine și-a făcut propriului suflet. Că eliberarea nu a fost doar a mea, ci și a sufletului ei... Dacă eu m-am simțit așa, când și-a cerut iertare pentru tot ce mi-a greșit toată viața, poate că a simțit același lucru când i-am spus că o iert din toată inima și o iubesc nespus. Cât trebuie să se bucure Domnul pentru mine și pentru ea... Mă gândeam că acolo unde este iubire (indiferent cât de prost înțeleasă), acolo este și Domnul și acolo este mereu șansa asta de a recupera prin iertare tot ce am pierdut sau n-am avut niciodată... Adică, nu cred că există ceva care să nu poată fi reparat în fața lui Dumnezeu, de El și prin El. Câtă speranță pentru toate relațiile bolnave din viața mea... Cât de puțin a trebuit totuși să fac, doar să nu mă las, să strig la El și El a făcut totul...
Și-mi dă așa, un curaj nebun, când mă gândesc la sora mea, la mama, la tata... Doamne, binecuvântează-i Doamne cu binecuvântările tale și nu ne lăsa...
Am vrut să vă povestesc asta, eu sunt uimită, năucită chiar, și bucuroasă. Mă bucur în continuare de Domnul, că este, că sunt, că sunteți și înțeleg parcă mult mai profund sensul acestei bucurii la care am tot tânjit.
O fată verde (de uimire)