Întreaga mea viață a fost un labirint întortochiat, din care am început să evadez din când în când și cel mai mult îmi place că pentru a ieși nu trebuie să fac efortul acela egal cu nebunia de a găsi poarta, pentru că labirintul meu nu are poartă. E minunat că pentru a ieși trebuie doar să mă las în mâinile Lui, pentru că El e poarta, El e ambulanța mai bine zis, care mă ridică. Da, pentru că poarta mea e în sus, de asta nu o găseam și transpiram alergând după o poartă așa cum era ea în concepția mea.
Da, nu știu ce va fi cu viața mea și cu relațiile mele mâine, dar știu că azi Domnul are grijă de mine. Nu știu cum o să îmi duc crucea mâine, dar poate că încercarea de a găsi răspunsul azi e acea nebunie a controlului în care NU MAI VREAU SĂ CAD.
Nu știam cum să trăiesc alături de alți oameni codependenți, care, în opinia mea NU VOR să nu mai fie codependenți, care îmi fac mie viața grea, care, dacă ar face măcar un efort… și lista poate continua (pentru că, fiind la rându-mi foarte codependentă, cel mai mult am dificultăți de relaționare cu ceilalți codependenți. Cel mai mult mă stresez de greșeala unui alt codependent, cel mai mult corectez/apostrofez/dau sfaturi etcetera unui alt codependent, cel mai mult încerc să controlez un alt codependent din viața mea). Și tot eu am pretenția că el nu vrea să facă nimic, că dacă ar vrea…
Întortochiat și sucit e acest labirint în care mă zbat, lină și ușoară este Calea Domnului. Nici acum nu am răspunsuri la aceste întrebări, dar lăsarea în mâinile Domnului te face să nici nu mai dorești un asemenea răspuns. Nu știu pentru cât timp, nu știu cât voi reuși asta, dar dacă aleg acum să încep să îmi fac griji cât va dura, alunec iar, inevitabil și cu voia mea, în aceeași capcană a controlului în care de multe ori mă zbat.
...
Acum, am înțeles, cel puțin pentru moment, încă o dată, poate altfel de data asta, că schimbarea e la mine, e pentru mine, eu trebuie să o fac cu mine, în mine și nu singură și cu Domnul.
I.E.
Draga mea Copilă,
Singurul răspuns valabil pentru fiecare dintre noi, este ce răspundem noi cu propria devenire, cu viața noastră cea „de toate zilele” la chemarea lui Dumnezeu și la iubirea Lui pentru noi.
Așadar, răspunsul la toate întrebările tale ești tu!
Dar tu nu ești gata!
Tu ești în continuă devenire. Și-ți poți continua devenirea întru pierzanie, urmând impulsurile duhurilor întunericului care ne parazitează firea căzută, alunecând mai departe pe calea legii cauzalității, lăsând moștenirea părintească și condițiile „obiective” să te determine, să te împingă pe panta lui „dacă... atunci”, sau poți alege mereu și mereu să devii Răspunsul viu, personal, unic la chemarea lui Dumnezeu și să spui: „Doamne, iată sluga Ta!”. Atunci vei descoperi că cei pe care acum dorești să-i controlezi ca să se schimbe așa cum ar fi și pentru tine și pentru ei „mai bine”, sunt chiar trimișii lui Dumnezeu la tine ca să-i slujești și să-i iubești așa cum ne învață și ne dă El putere. Dumnezeu este Iubire și ne cheamă să devenim și noi iubire din Iubire. Iar iubirea nu este un sentiment, ci puterea de a-L sluji pe cel iubit ca pe Domnul. Iubirea noastră pentru aproapele este singura dovadă că-L iubim pe Dumnezeu și că am ales Viața pe care ne-a dăruit-o prin jertfa Lui pe Cruce.
Acceptând tot ce ne face, sau face, aproapele nostru și binecuvântând pe Domnul și dându-I slavă, învățăm să iubim cu El, cu iubirea Lui și devenim ca El.
Greu primim această revelație, dar când o primim, nimic din cele pământești nu ne mai înspăimântă. Totul devine liturghie, loc de întâlnire și slujire împreună cu Cel ce a venit la noi ca „Unul Care slujește” și va fi cu noi până la sfârșit! De cine ne vom teme de vom crede asta?
Cu drag mult și încredere și recunoștință pentru hărnicie,
Maica ta Siluana