Dragă și iubită Măicuță,
Îngăduiți-mi să mai fac puțină curățenie în sinapsele mele, că s-a mai arătat ceva. Probabil, reacții de codependență, poate că încă nu știu cum/de unde să mă iau, în timp ce scriu, că ce am scris zilele acestea am așa, gândul „deștept” care-mi zice că pe cât pot fi de deșteaptă, pe atât de proastă (ce mi-i și cu etichetarea asta!), că-mi trec prin cap tot felul de prostii și am impresia că cine știe ce, și mă gândesc că ar trebui să nu „spun” nimic din astea – cam așa am făcut de altfel mai toată viața, dar tot eu, în timp ce scriu îmi zic că dacă nu spun, de unde știu că e prostie sau nu, cum mă verific eu? A, și mai e și complexul acesta, că femeia nu trebuie să-și dea cu părerea despre lucruri din astea și de aia, când îmi trece vreun gând automat am o stare de vină.
Și totuși, independent de aceste lucruri, ziua de ieri am trăit o bucurie... am trăit bucurie și mă gândeam aseară că uite, eu am și uitat de asta, de bucurie. O așezare a lucrurilor, iubire a lumii, toată ziua am fost un zâmbet. O binecuvântare a lumii, o comunicare în Domnul cu ea.
Mi-am dat seama că viața mea e o permanentă ascundere, nu știu cum, să nu fac prostii, o stare de așteptare să-mi zică mama dacă am făcut, sau nu, bine ceva, mai degrabă că „nu așa se face”; îmi e greu să exprim asta, dar chiar în momentul în care văd că nu mă port cum „ar trebui” am judecata asta a mea, și nici ce „trebuie” nu fac, și nici de ce „nu trebuie” nu mă lepăd. Doar așteptarea asta a mamei (Dumnezeu) care vine de la serviciu și mă ceartă că nu mi-am făcut încă temele.
Azi-noapte m-am trezit la ora fixată, pentru ca într-o „secundă”, de la pus telefonul la loc, la dat jos din pat să se facă ora 12. Cu părere de rău am zis că asta e, mă duc să citesc ceva dacă nu-s în stare să mă trezesc la timp pentru slujbă.
Și dau din nou peste părintele Stăniloae într-o sacoșă de cărți: Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt – o traducere din limba franceză a volumului apărut prin Europa, integral sau în articole.
Am savurat-o toată (e o broșurică micuță) și am întâlnit, în aceste o sută cincizeci de pagini, Seminarul iertării , inclusiv liturghia lăuntrică, iertare, relații între oameni tot, tot… chiar și pe dumneavoastră, cum vă văd eu. Mi-a fost atât de drag să le citesc, să găsesc gânduri pe care le-am primit prin Seminar , despre lucrurile la care mă gândeam zilele acestea, despre această necesitate a deschiderii noastre totale față de El. „Omul trebuie să fie capabil de o experiență conștientă mereu nouă, mereu mai adâncă a lui Dumnezeu […] asemănarea omului cu Dumnezeu este tocmai această înaintare continuă a omului în Dumnezeu, această interferență tot mai intensă a conștiinței omului și a conștiinței-lumină a lui Dumnezeu, această luminare mereu mai luminoasă a conștiinței umane de către lumina infinită a cunoștinței lui Dumnezeu”.
Știți, mă gândeam că e mândrie să primesc lucrurile acelea care-mi trec prin cap, dar cred că e mai mult prostie să nu mă uit la ele, că rămân legată de ele, rămân cu sentimentul acesta de vinovăție în loc să le las să meargă mai departe, că nu fac eforturi, nu sunt produsul unor calcule, al unui exercițiu de contemplație, nu sunt ale mele și dacă nu le las să iasă îmi ocupă mintea aiurea și în loc să mă las copleșită de bucuria care mă cuprinde atunci când vin, că e ca o întâlnire cu cineva drag, ca o comuniune, mă las apostrofată de ideea că „n-ar trebui să mă gândesc la astea”, că nu mă văd ce mândră sunt, când voi ajunge la smerenie dacă mă gândesc la ele… dar mi-am zis în cele din urmă că știe Domnul ce am nevoie și vede că nu știu să fiu smerită, o să mă smerească El cum știe mai bine, decât să mă judec eu și mai degrabă să păcătuiesc ascunzând în inimă „ce bună sunt”.
Cr., cu toată dragostea