Există lucruri atât de mari, prefaceri copleșitoare, care se petrec în preajma noastră, și care – vai! – scapă pentru totdeauna, neobservate. Sunt condamnate cu perfidie, la anonimat, și ingrată uitare.
De pildă, nu pot să uit cum, de câteva săptămâni de când, odată cu ițirea primăverii, mi-am reluat plimbarea de după-amiază cu bicicleta prin cartierele învecinate, un șanț lat de o palmă și adâncimea de doi, trei centimetri, care tăia o stradă circulată, a fost asfaltat! Nu știu cum vă simțiți când pedalați pe bicicletă, și deodată, pe asfaltul imaculat, vă apare în față nedoritul șanț. Vă spun eu: oribil! Alegeți cu grijă locul pe unde să îl traversați, și vă zgâlțâiți însă cu osârdie, pe când roțile bicicletei trec peste colbul lui zgrunțuros. Conducătorii auto nu simt mai nimic. Atât este șanțul de mic. Dar pentru dumneavoastră, biciclist expus tuturor persecuțiunilor denivelărilor mai mari, sau mai mici, trecerea șanțului este o o șicană diabolică.
Așa se face că, obișnuit zi de zi, cu hurducătura acestui șănțuleț, și apropiindu-mă cu dezgust, călare pe bicicletă, de intersecția care îl oblăduia, nu mică mi-a fost mirarea, bucuria, și în cele din urmă, extazul, să constat că odiosul șanț a fost… asfaltat. Nu vă vine să credeți? Ei bine, această minune este indubitabilă! S-a întâmplat! Și o garantez cu probitatea mea de scriitoraș persecutat zile în șir de acest șanț!
Credeți că minunile urbei natale, atât de mici, încât se pierd în marea mașină de tocat vieți, nervi, și combustibil, s-au oprit aici? Nici pomeneală! Pentru că eu însumi, dragi cititori, înflăcărat de acest eveniment cutezător, precum astuparea unui șanț nearmonios, ce credeți că am făcut? Ei bine, țineți-vă respirația: observând pe itinerariul meu prezența unui bolovan cât un cap de om, pe carosabil, ba chiar pe zebra unei treceri de pietoni, am frânat bicicleta, l-am luat în mâini, și l-am pus lângă un stâlp de pe marginea șoselei, și aceasta pentru a ocroti un conducător auto oarecare de lovirea accidentală a bolovanului, și lovirea mașinii, sau a feri un pieton să se împiedice de același bolovan, și să cadă, poate chiar în fața unui autovehicul!
Vine primăvara. Marile minuni ne pot copleși, oricât am fi de mari. Pentru noi, cei mărunți, există minuni mici pe care le scriem, să nu uitam, cumva, câtă energie și resurse am consumat, cu ce rezultate, câți au observat, și cât s-au minunat… Mult timp, aducându-mi aminte de cele două minuni, m-am simțit ca în rai! Și eu, care credeam că raiul nu există, pentru bicicliști!…
30 martie 2009

Cu respect,
Jianu Liviu-Florian