Cred că ai ales să faci acest Seminar atât pentru că te doare diferența dintre ce-ți place să crezi și ce trăiești în realitatea fierbinte a zilei, cât și pentru că ai ajuns la vârsta duhovnicească la care dorința de a ierta a devenit dor de bucuria făgăduită de Domnul celor ce fac poruncile Lui.
Cât despre sentimentele de mânie despre care vorbești sunt, de fapt, re-sentimente care se nasc în noi din sentimentele netrăite până la capăt la vremea lor și cresc mereu sub nivelul conștiinței, hrănindu-se cu provocarea unor situații asemănătoare, fie că alegem să fim victime, fie că devenim noi agresori. Soluția este asumarea acestora și, cum spuneam, trăirea lor până la capăt, fără rest, ceea ce înseamnă să învățăm de la Dumnezeu cum trebuie trăită și folosită energia lor. Dar, câtă vreme trăim separați de Dumnezeu, sau nu-L „amestecăm” chiar și în „măruntaiele și mărunțișurile” noastre, nu avem cum ieși din cercul vicios al resentimentelor și faptelor dictate de ele.
Așadar, nu timp le trebuie acestor sentimente ca să se stingă, ci trăirea lor după rostul rânduit de Dumnezeu în sufletul nostru. Astfel, mânia (iuțimea) ne-a fost scrisă în suflet ca putere pentru a putea să ne mobilizăm voința în slujba dorinței care ne animă și motivează viața și nu împotriva aproapelui. Iar durerea este semnul viu al rătăcirii dorinței. Dumnezeu a pus în noi dorința ca să-L dorim pe El și bunătățile pe care dorește să ni le împărtășească. Când alegem să dorim darurile ca lucruri rupte de Creatorul și rostul lor, pentru plăcerea senzuală pe care o simțim, apare durerea care nu e decât glasul care strigă în pustia lipsei de sens a vieții fără Dumnezeu: „Omule, unde ești?”.
Cu prețuire, încredere și rugăciune,
Maica Siluana