Săru'mâna! Să fiţi mereu binecuvântată şi întărită de Maica Domnului în toate!
 
Vă scriu câteva gânduri, nu vă cer nimic. E o filosofare.
Dumnezeu ne învaţă să fim mereu copii, căci numai cu desăvârşita credinţă şi înţelepciune putem rămâne copii până la finele vieţii noastre.
Diferenţa dintre „adulţi” şi copii este că, treptat, adultul primeşte noi probe ale vieţii acesteia, şi, deşi învaţă să fie „cerebral”, omul să rămână fidel Marelui Prieten: Bunul şi Blândul Hristos, întru Sfânta Treime.
Cred că înţelepciunea înseamnă să vezi răutăţile unui om, dar să-l iubeşti exact acolo unde are aceste „răni”, cu iubirea de la Măicuţa Sfântă, nu cu iubirea umană secătuită de raţionalitate principial-false, de comunitate şi de elita socială.
Cred că cine iubeşte pe Dumnezeu, pe parcursul întregii vieţi, reuşeşte să spună că a gustat, prin mare mila Domnului, o firimitură de la masa celor „aleşi”.
Cred că, cine iubeşte pe Dumnezeu, poate iubi omul de lângă el cu respect şi bun simţ duhovnicesc, astfel iubind şi familia şi pe oricare nou întâlnit.
Iubind pe Dumnezeu sincer, că pe Duhovnicul Etern şi cel mai drag prieten şi mama şi soţ, iată cum sentimentele le sporeşte Dumnezeu şi ne învaţă să ne iubim unii pe alţii după modelul Său.
Gândesc acum că, de fapt, „chipul şi asemănarea" menţionate în Sfânta Biblie sunt de fapt... caracterul omului, dat de inima sa, adică de sentimentele sale, de asemănarea în virtuţi, la o scară infinitezimală chiar şi faţă de Sfinţi, darămite... nici vorbă de comparaţie mai mult. Maica Domnului este reprezentată brunetă în sfintele icoane, dar şi blondele, roşcatele sunt femei din feminitatea Măicuţei Domnului. Astfel, cred că asemănarea este oarecum „genetică”, suntem din Dumnezeu, Unicul în Sfânta Treime. Adevărata genetică a omului ar cam fi momentul să o începem de la faptele Sfinţilor, adevăratul cod moral sau al bunelor maniere ar fi normal să-l extragem din Acatiste, din modelele Sfinţilor. Din învăţăturile faptelor lor. De exemplu, Sfântul Mina, care a refăcut trupul sfârtecat, a salvat femeia de la viol, a descoperit adevărul şi a fost de partea evreului care spunea adevărul - însă consecinţa iubirii Sfântului de Dumnezeu a fost întoarcerea la credinţă a criminalului, materialistului şi a violatorului şi sporirea în credinţă a celor salvaţi, îndreptaţi, vindecaţi. Scopul Sfinţilor nu a fost să fie „justiţiari”, ci întoarcerea la credinţă, iubirea de Dumnezeu, care există „genetic” de la Dumnezeu Care ne-a creat şi ne modelează toată viaţa. Dumnezeu Viu în strămoşii noştri, în noi şi în rudele noastre, în copiii şi nepoţii noştri. 
„Genetica duhului”, îmi sună frumos!
Iertăm o persoană când vrem să credem că Mântuitorul sălăşluieşte în fiecare om, iar atunci ne străduim să ne arate Dumnezeu pe Hristos în fiecare om. De aici ne vin iertarea - căci ce să-i ierţi cuiva care nu greşeşte, ci doar este confuz, precum şi răbdarea - căci numai Dumnezeu ştie când este momentul pentru vindecarea acelui om de răutăţile lui inconştiente. Răbdarea înseamnă să trăieşti împăcat întru Dumnezeu, cu încredere în Lucrarea Sa cu oamenii.
Nu există „grabă” la Dumnezeu. Căci toate se întâmplă la momentul potrivit, acel moment pe care Dumnezeu l-a ales cu toată dragostea ca fiind perfect pentru vindecare, naştere, eliberare de un viciu. Şi spre acel moment se îndreaptă fiecare om, inconştient, prin „instinctul duhului”, dacă spunem aşa.
În primul rând, ne putem întreba dacă avem cu adevărat CE să iertăm. Am descoperit că pe cel afectat de răutăţi, de orbire aş spune, pe acela îl doare cel mai mult. Căci cei care iartă, se roagă, se împărtăşesc întru Hristos, au somn mai liniştit, mintea limpede uneori măcar, în timp ce cei afectaţi de orbirea aceasta, suferă. Pe un astfel de suferind, de ce m-aş supăra? Şi-aşa suferă inimaginabil, de ca să pun sare pe rană şi să mă laud că sunt creştină doar cu plimbările la biserică?
Ar fi normal să îmi cer eu iertare acelei persoane faţă de care nu m-am străduit suficient să-i arăt despre Dumnezeu prin chiar faptele şi vorbele mele. Căci acea persoană suferă puţin şi din pricina ignoranţei mele, a neîncrederii mele şi a pretenţiilor pe care le am, în loc să-i vorbesc cu iubire. Dacă nu putem „explica” nimic, ne putem ruga şi tot e ceva. Căci noi fiind primordial Dragoste, la dragoste duhovnicească răspund cel mai bine cei din jur şi noi înşine.
Toţi creştinii ar fi normal să ne arătăm creştini şi la serviciu, şi în pauza „de cafea” şi în dormitor. Nu doar în pauza de duminică, până ne miruieşte părintele. Poate e mult spus să ne arătam creştini, dar măcar să simţim şi să aplicăm, ca la şcoală, ce a zis părintele.
Toţi ne luptăm cu noi înşine, ne enervăm, plângem, dar contează ca răspunsul către ceilalţi să fie mereu iubire, mereu blândeţe. Practicând zilnic, devenim sportivi în iubire, iar dacă lăsăm antrenamentul... nu e bine.
Mi-a permis Dumnezeu să gândesc creştinismul nu ca pe o dogmă, ci ca pe un mod de a vedea viaţa, ca pe o educaţie. Toţi cei botezaţi purtăm „pecetea Duhului Sfânt”. Mă simt mereu educată, mereu ocrotită şi cu drag de a îmbrăţişa şi zâmbi. Am şi momente proaste, dar important e că sunt mai puţine şi mai slabe ca intensitate aceste momente cu cât stărui în credinţă.
Ana-Maria