Copilul, dacă nu crește într-un mediu armonios de familie în iubire desăvârșită de Dumnezeu, ajunge să fie o povară pentru părinți din lipsa afecțiunii adevărate. Problema este că nu trebuie să fie copilul o povară, gândindu-te că ar fi un greu să crești un copil. Cine spune că este greu să crești un copil încă se include pe sine în cea ce este firesc să facă. Adică să dăruiască iubire necondiționată. Te aștepți ca atunci când oferi ceva să primești altceva în schimb. Nu trebuie gândit într-o așa manieră, pentru că atunci când oferi ceva necondiționat cum este iubirea, în acel moment Dumnezeu Se apropie de tine deoarece chiar El ne iubește necondiționat. Starea pe care o ai de bucurie în acel moment când te asemeni într-o mică măsură cu Dumnezeu (la o faptă, la un gest, la o atitudine, răbdare și așa mai departe) este de neînțeles. Așa cum Dumnezeu este necuprins și atotputernic, la fel și Iubirea pe care El o dăruiește omului este infinită. Această iubire este asemenea unui număr matematic care se ridică la pătrat tot timpul și nu scade. Tot timpul va crește și nu va avea sfârșit. Așa va fi în Împărăția Cerurilor când la a doua venire a Domnului El va judeca făptura Sa după toate cele făcute și îi va dărui fiecăruia după cum și-a așternut sau cum și-a folosit talantul. Așa cum este scris: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul și din tot cugetul tău iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Așa este firesc, nu trebuie gândit mai mult în legătură cu această poruncă. Te gândești acum că poate nu ești în stare să oferi această afecțiune din cauză că nu ai avut parte de ea. Dar nu uita că orice gol care există, dacă dorești, Dumnezeu îl umple. Pentru că, așa cum a spus Domnul nostru Iisus Hristos, „Cele ce la oameni sunt cu neputință, la Dumnezeu sunt cu putință”. Și orice lipsă de afecțiune, (afecțiune pe care nu ai avut-o în copilărie), o poți arăta copiilor mult mai mult decât o poate arăta o familie normală cu doi părinți sau mai mult decât un părinte care a avut afecțiune în copilărie... Dar atenție aici, pentru că există o tendință de exagerare. Un om care duce lipsă de ceva și iubește mult are tendința să ofere mai mult decât trebuie celor din jur atunci când ei au nevoie. Să te gândești aici că e bine să dai unui om cât îi este necesar. Așa cum mănânci tu de trei ori pe zi. Dacă mănânci mai mult îți faci rău ție. Așa și lor le poți face rău dacă îți exprimi afecțiunea față de ei atunci când îi vezi că duc lipsă de ceva anume și știi cum este. Să te gândești că un copac își extinde rădăcinile mai mult în pământ când este secetă și foarte cald afară. Ca apoi când vine ploaia să extragă mai multă apă. La fel putem considera și lipsa de afecțiune a oamenilor. Cum un dezavantaj s-a transformat într-un avantaj. Dar o familie cu doi părinţi nu sunt în stare fără Dumnezeu să crească un copil sau mai mulți copii? De ce este nevoie de Dumnezeu ca El să intervină în familie și să aibă grijă până chiar și de stările sufletești ce le avem?
În legătură cu stările sufletești ale omului trebuie înțeles că dacă omul nu este curat nu poate să exprime stările sufletești într-un mod pur. Așa cum pui apă într-un vas de sticlă plin de praf. Dacă este curat vasul și pui apa, apoi dopul, este normal ca acea apă să se mențină limpede. Trebuie gândit că Dumnezeu nu se joacă cu sentimentele noastre, ci El ne oferă acel vas în care noi să ne punem sufletul ca să îl protejăm de impurități. Numai că trebuie curățat dinainte vasul prin Spovedanie și apoi Împărtășanie. Nu că ne-ar oferi Dumnezeu vase murdare. Dar noi le murdărim. Noi mai scoatem dopul din când în când și lăsăm lichidul sufletului nostru să primească impurități. Și de aceea sunt necesare aceste două filtre pentru curățirea sufletului omului. De ținut minte este că din exterior vasul nu se poate sparge pentru că Dumnezeu ne apără. Problema vine din interior... se sparge din interior datorită voinței noastre. Și atunci sufletul nostru curge pe jos, venind peste noi suferințe, dureri, și așa mai departe. La fel și când scoatem dopul.
Acum este de înțeles de ce starea sufletească a părinților este foarte importantă pentru creșterea copilului. Atunci când ei îi spun ceva copilului ca să înțeleagă, repetând chiar și de trei ori și el nu ascultă, problema nu este la copil ci la cel care încearcă să îl facă să înțeleagă. Dovezi clare avem la Sfinții Părinți. Pentru că atunci când îți spuneau „măi omule, fă bine și nu rău”, „fă asta și nu aia”, „lasă-te de... că nu este bine”, te copleșea simplitatea și bunătatea cu care îți erau adresate astfel de cuvinte. Sau uneori rămâneai uimit de ele încât credeai că îți trebuie nu știu câte cărți ca să înțelegi cât mai practic și mai modern o metodă de creștere a unui copil. Și așa cum a spus Maica, copilul se oglindește cu cea ce îl înconjoară. Așadar, Dumnezeu îți dă prilejul să te vezi pe tine însăți ca să recunoști că problema nu este copilul. Ci cel care șlefuiește acest copil. Copilul este un diamant care așteaptă să fie șlefuit ca să accepte cât mai multă Lumină Dumnezeiască, pentru ca mai apoi să o oglindească la ceilalți. Numai că uneori artizanul care face șlefuirea asta nu are uneltele necesare și trebuie să ceară de la Dumnezeu. Așa cum este în acest caz. Felul în care îi vorbești, simplitatea cuvintelor, răspunsurile sincere, felul cum îl tratezi, și așa mai departe. Problema este iar la felul cum îl tratezi. Nu trebuie tratat ca un copil mic pentru că poate ajunge să nu se maturizeze cum trebuie. Avem iar o dovadă clară aici pe Maica Domnului, care la vârsta de trei ani era foarte matură datorită Harului lui Dumnezeu, Care se reflecta de la părinții ei. Copilul trebuie tratat ca o creație a lui Dumnezeu, ca un copil al lui Dumnezeu. Dacă ți s-a oferit ocazia să ai grijă de acest copil ca să aducă bucurie și fericire celor din jur și în primul rând Domnului, nu rata această ocazie. Schimbă-te pentru Dumnezeu ca mai apoi să simți acea bucurie normală pe care trebuie să o aibă omul în comuniune cu El.
Faptul că acel copil nu are ambii părinți pentru a-l crește nu trebuie considerat un dezavantaj foarte mare. Trebuie știut că acolo unde există un gol în suflet la o anumită persoană, dacă omul acceptă, Dumnezeu îl umple. Aici iar avem dovezi clare în care copii orfani au ajuns Sfinți. Așa cum este și Sfântul Nicolae. A ajuns la o așa mare curățire a oglinzii sufletului încât reflecta puterea Dumnezeiască ce îl încălzea pe el și la ceilalți. Și mai trebuie înțeles că Harul lui Dumnezeu vine peste cei care caută sincer ajutorul Său și nu cu gând de ispitire (hai să văd dacă mă ajută).
Tratează-l pe copilul tău așa cum vrea Dumnezeu să fie tratat iar nu cum vor oamenii sau cum își imaginează ei.
I.