Dumnezeu mă înțelege, nu-i așa?

Versiune tiparTrimite unui prieten

Măicuță dragă,

Cu cât citesc mai multe cărți, cu cât citesc mai multe rugăciuni, cu cât merg mai des la biserică, cu cât am mai multe revelații (căci asta mi se întâmplă de două-trei luni încoace), simt că mă luminez tot mai mult, dar pe de altă parte simt că nu mai știu ce să Îi cer lui Dumnezeu în rugăciunile mele.

La început, când chiar eram neștiutoare, mă rugam doar să îl păzească de ispite pe soțul meu și să îl ajute să ia decizia corectă pentru familia lui (acum văd că în acea rugăciune era voia mea, nu voia lui Dumnezeu).

Apoi, când acest lucru nu s-a întâmplat (evident, din punctul meu de vedere, subiectiv și egoist) am căutat să înțeleg lucrurile mai în profunzime; acest lucru s-a întâmplat prin persoanele deosebite de care am avut și am parte lângă mine (Măicuța mea dragă Siluana, Henrieta, părintele duhovnic, Cora și, fără a fi persoană, dar prin acatist, Arhanghelul Rafail) și prin revelațiile sau „coincidențele” care s-au tot întâmplat.

Când am înțeles că de fapt căsnicia nu are cum să fie lapte și miere (citind din scrierile părintelui Arsenie Boca), am început să Îl rog pe Dumnezeu să îmi dea putere să îndur, căci simțeam că mi se rupe sufletul de necaz, plus că zilnic mai venea câte unul (ori o minciună, ori o ceartă).

Apoi am început să o rog pe Maica Domnului să îi descopere soțului meu credința ortodoxă, gândind că așa pașii lui vor fi călăuziți acolo unde trebuie (dintr-o predică a părintelui, pe care am simțit-o din nou ca pe o revelație) și se va rezolva situația (din nou, după voia mea).

Apoi, când am văzut că trebuie să ne lepădăm de cele lumești, mi-am dat seama că nu e bine să sufăr atât pentru toate cele ce mi se întâmplă, și mai ales să sufăr din orgoliu rănit, gelozie, dezamăgire și restul.

Am înțeles că trebuie să mă rog mult pentru soțul meu (de fapt, acesta e singurul și cel mai important lucru pe care îl pot face pentru el), să mă rog să învăț să îl iubesc în alt mod, și am asemănat aceasta cu slăbănogul iertat de păcate și vindecat de Iisus pentru iubirea celor care l-au adus la El.

Citind canonul de pocăință a celui desfrânat, mă rog la Iisus și la Maica Domnului să primească acea rugăciune pentru soțul meu, deși îl citesc eu.

Din acatistul Sfântului Arhanghel Rafail, am avut o revelație (la două luni de când îl citeam zilnic) în fraza „Nu te teme, căci ea este menită din veac pentru tine și tu o vei mântui!”, care mi-a dat o forță extraordinară și încredere în decizia de a merge înainte pe acest drum.

Apoi, când am intrat în gura lupului, adică în gura prietenilor mei, plus alte gânduri care mi-au clătinat poziția, m-am rugat la Dumnezeu să îmi dea să sufăr cât crede El de cuviință, dar să nu mă lase să deznădăjduiesc, că e mai groaznic decât orice.

Văzând că deja sunt multe cele pe care le cer, am considerat că cel mai bine sunt cuprinse toate în „harul iubirii atotcuminecătoare” (tot din acatistul Sfântului Arhanghel Rafail).

Între timp, realizând la un moment dat că deși sunt dispusă să las totul în spate, adică să trec cu vederea, și fiind în continuare chinuită de aceleași gânduri, de fapt lipsea iertarea; dar cum am aflat că iertarea e un act voluntar și o chestiune între mine și Dumnezeu, nu între mine și soțul meu și familia lui (prima sesiune a Seminarului), am început să mă rog pentru a primi harul iertării (după cum îl numea Henrieta).

Am citit despre rugăciunea lui Iisus și am realizat că de fapt tot ceea ce trebuie să cer de la Dumnezeu este mila Lui și l-am înțeles pe „miluiește-ne pe noi păcătoșii”. Iar eu am zis că fac bine spunând rugăciunea lui Iisus și în numele soțului meu, și fiindcă scria în carte că se poate înlocui „păcătos” cu păcatul anume, mă rugam să îl miluiască pe soțul meu, desfrânatul și mincinosul (câtă trufie din partea mea...).

După care am mai citit, și am văzut că în final trebuie să ajungem la starea în care îi vedem sincer pe toți ceilalți mai drepți decât noi, iar pe sine ne vedem ca pe primul și cel mai mare păcătos (stare de care eu sunt foarte departe în acest moment); de aceea am revenit la „miluiește-ne pe noi, păcătoșii”.

Între timp mi-am dat seama că nu prea am smerenie (abia după două luni de mers la biserică am reușit să merg în fustă și să îmi acopăr capul) și mă rog și pentru smerenie, când îmi aduc aminte.

Mă mai rog să îmi fie călăuziți pașii pe calea „rugăciunii neîncetate”; mă mai rog din când în când să li se descopere și părinților mei credința ortodoxă; mă rog să ajung să fac toate aceste noi gesturi (rugăciuni, mersul la biserică etc.) din dragoste pentru Dumnezeu în primul rând (și nu din disperare după soțul meu); rar, mă rog să mă ajute Dumnezeu să îmi cresc copilul în credință și dragoste de Dumnezeu (nu m-am focalizat deloc pe acest aspect până acum, nici teoretic, nici practic); mă rog să o descopăr pe Maica Domnului, căci încă mă simt străină de ea; și sigur mai sunt și altele, pe care nu mi le amintesc acum.

Întrebarea mea, Măicuță dragă, este următoarea: chiar dacă greșesc și nu cer ceea ce trebuie, sau nu cer ceea ce s-ar cuveni (există o logică care mi-e total nouă și pe care o descopăr treptat), Dumnezeu mă înțelege, nu-i așa? Și are răbdare cu mine până când voi înțelege suficient ca să cer ceea ce trebuie? Și mă iartă pentru nerăbdarea mea din cauza căreia cer așa de multe, deodată? Și îmi dă totuși puterea de a avea răbdare atât cât trebuie? Și mă ghidează să ajung mai repede să cer ceea ce se cuvine, ca să nu risipesc timpul în cereri neîntemeiate?

Eu cred că da, căci vede cât sunt de mică, vede că sunt la început, dar mai vede și că în sufletul meu este loc de multă, multă credință; și mă știe că sunt din fire mai teoretică decât practică, și mă va ajuta să nu mai teoretizez atâta totul, și să merg mai mult pe calea iubirii și a credinței, și mai puțin pe cea a logicii și a teoriei.

Între timp nu am uitat să Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce am avut până acum, pentru tot ceea ce am în acest moment, pentru toate aceste necazuri care m-au apropiat de biserică, de credință și de Dumnezeu, care realmente m-au luminat, pentru oamenii extraordinari și lanțul de întâmplări care, împreună, m-au călăuzit pe această cale.

Cu îmbrățișări,
Adh.

Domnul are răbdare cu tine cum și tu ai răbdare cu copilașul tău, dar mult mai mult și mai profund!
Pentru Domnul ești un copilaș și îți dă tot ce ai nevoie ca să crești!
Apoi, Dumnezeu cunoaște inima omului și, când aceasta se îndreaptă fără viclenie către El, și de greșește cu ceva, El mângâie și ne dă bucuria prezenței Sale, chiar dacă nu împlinește rugăciunea respectivă, că „nu știți ce cereți!”. Fii încrezătoare în iubirea și răbdarea Lui și să cauți mai departe să mergi pe Calea ce strâmtă a bucuriei sfinte!
Logica aceasta nouă nu are reguli juridice, ci e Iubire, e logica iubirii care te zidește și pe tine în iubire!
Îndrăznește!
Eu te îmbrățișez și te felicit cu recunoștință pentru felul în care ai crescut până acum!
Bucuria Domnului cea sfântă să fie cu tine și cu casa ta acum și în veci!
Cu mult drag și încredere,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar