Hristos a înviat!
Încep din nou cu temerea că nu voi putea să povestesc în câteva cuvinte, în timpul scurt pe care îl am la dispoziție, despre „liturghia iertării” din această săptămână.
A fost despre mine, iar pe zi ce trece constat că sunt aidoma mamei mele. E ca și cum cel mai negru coșmar s-ar împlini. Aceeași victimizare, aceeași furie, aceeași judecare a semenilor, aceeași temniță ridicată în jurul sufletului care astupă locul de unde ar trebui să izvorască iubirea. Cred că cel mai important moment al „liturghiei” a fost acceptarea. Să accept că se întâmplă lucrul acesta, să accept că toate strădaniile de o viață de a fi altfel au fost în zadar. De multe ori ies din mine și mă privesc retrospectiv și parcă o văd pe mama. Și cu cât lucrul acesta e mai clar, cu atât negarea e mai puternică. Cum aș putea accepta, când am condamnat-o atât tocmai fiindcă era ceea ce sunt și eu astăzi?
E ca și cum aș fi cufundată în iad. Și chiar de aici izvorăște sensul: sunt aici ca să mă salvez, să mă ridic. Nu acum, nu ca prin minune, ci întreg sensul vieții mele în lumea aceasta este de a mă ridica, de a sfărâma zidurile temniței, breșă cu breșă, ca pe acolo să curgă iubirea.
Și apoi, din această jale înveți să nu judeci. Numai suferința și umilința profunde, interioare, ne învață să nu judecăm. Altfel... și nu este piedică mai mare în calea iubirii decât să judeci.
Dar cel mai important, așa înveți să nu-ți dorești să fii singur. Pentru că așa vezi bine că singur nu poți. Așa înveți să-L chemi cu adevărat, să te rogi Lui, în loc să te urăști pe tine pentru ceea ce ești fără El.
Asta a fost în câteva cuvinte sărace și poate nu tocmai coerente pe alocuri.
Cu drag,
Adina
Adevărat a înviat, copil iubit!
Dumnezeu să-ți răsplătească jertfa! Primesc mărturia ta ca pe o jertfă a dragostei. Da, faptul că tu, cea care mori și înviezi în liturghia ta lăuntrică, mă lași să ofer spre împărtășire din darul pe care îl primești acolo, este, cu adevărat, o jertfă. Te oferi privirilor și judecăților „din afară”, fără gând la tine, la imaginea ta și la ispitele ce ar putea veni pe aici. Și cred că e o jertfă curată pentru că gândul e curat aici. Când lupta se dă pe viață și pe moarte cu cel rău, cu gândul rău, în fața lui Dumnezeu și cu El, devenim una cu tot omul care se zbate sufocat de răul care „astupă locul de unde ar trebui să izvorască iubirea”! Asta e iubirea jertfelnică. Spun aceste cuvinte ca să-ți mulțumesc și să mulțumesc împreună cu tine lui Dumnezeu pentru mila Lui lucrătoare, înfruntând riscul de a te provoca la mândrie.
Da, există acest risc și nu e mic. Dar riscul de a nu cuprinde în durerea și nădejdea și bucuria revenirii noastre la Viață pe toți oamenii, e mult mai mare și cu primejdie pentru tine și pentru mine. Lupta noastră cu suferința produsă de abuzurile părinților, e o rugăciune, o întoarcere în râul de foc al rugăciunii Sfintei noastre Biserici, singura care ne dă putere să împlinim poruncile dătătoare de Viață!
Ceea ce pare „inadmisibil” unui copil abuzat, sau „exagerat” unui copil care neagă abuzurile, devine, cu mărturiile voastre, dovada vie a lucrării lui Dumnezeu cu omul! Și o dovadă grăitoare că El, Dumnezeu, nu vine la mine sau la tine pentru că noi am fi „alese”, ci pentru că am îndrăznit să credem că făgăduințele Lui sunt adevărate și că Bucuria care vine prin crucea lepădării mecanismelor noastre de adaptare-răzbunare-consolare este singurul lucru necesar inimii și vieții noastre.
Da, copil iubit, când omul ajunge la „fundul sacului”, în „jalea aceea din care nu mai poți judeca pe nimeni”, poate trăi minunea transformării „suferinței și umilinței profunde” în pocăință și smerenie, adică în întâlnire vie și directă cu lucrarea lui Dumnezeu în noi. Atunci știi că nu tu, ci El face asta și nu mai ai temei pentru mândrie. Atunci știi că te afli în iadul de care fugeai, iadul din tine, ca să te salvezi, ca să te ridici. Adică pentru a te lăsa prinsă de Mâna lui Dumnezeu Care dorește cu dor mare să te scoată de acolo în lumina Învierii Lui, care este și învierea ta!
De nu vom trăi Învierea Domnului ca pe propria noastră înviere, nu o vom cinsti cum se cuvine. Astăzi, tot ce trăiesc devine loc de întâlnire cu Mâna Lui salvatoare și cu învierea mea! De mine depinde dacă voi alege să trăiesc ce mi se întâmplă acum ca pe o consecință a celor ce au fost, ca pe o altă dovadă că viața mea e distrusă și că nu am decât să distrug și eu la rândul meu pe cei de lângă mine, sau să fac din ea locul Venirii Lui!
Da, Domnul nostru este și „Cel ce vine” și de mine depinde dacă deschid la bătaia Lui de la ușa inimii mele. Acum, inima mea e închisă în durerea ei, în ciuda ei, în mohorârea ei. Și nu fără temei. Uite ce mi se întâmplă! Uite, ce fac ei! Uite cum e lumea! Cum voi deschide? Și ce să fac cu El în mine? Și aici am de ales: pot să-I scot ochii că îngăduie toate astea sau pot să-I cer puterea să fac ce spune El că e de trebuință ca să intru în bucuria Lui! Și pot să aleg cea de-a doua atitudine, numai și numai dacă renunț la cauzele din trecut (mama mea și tatăl meu m-au învățat, mi-au făcut...) și aleg Cauza din viitor, din Ziua cea mare a Celei de a Doua Lui Veniri! Aleg să spun: „Vino, Doamne, și vindecă sufletul meu, că mult am greșit Ție!”, „Vino, Doamne, și binecuvântează pe tatăl meu și pe mama mea și pe toți cei ce m-au rănit și pe toți cei pe care eu i-am rănit, că toți suntem lucrul mâinilor Tale!”. Așa, ce trăiesc acum, devine consecință a Acelei Veniri!
Dacă omul nu este ancorat în făgăduința Mântuirii, care cuprinde și cea de-a Doua Sa Venire, și învierea noastră cu trupul în Slava Lui, și împreună viețuirea cu El în Bucuria veșnică, nu poate primi puterea ce se revarsă de Acolo și nu-și poate jertfi ucigătoarele plăceri cu care încearcă să-și astâmpere foamea de iubire și setea de fericire!
Iartă-mă, copil drag, și iertați-mă și voi cei care citiți acum asta, dacă e prea „complicat” ce am dorit să vă transmit, dar am încredințare că Domnul va lucra și ne vom mai lumina în cele ce vor mai veni.
Cu drag și recunoștință,
Maica Siluana