Aveam senzația că neamul meu se lungește, se dilată atât de mult, încât cuprindea tot neamul omenesc

Versiune tiparTrimite unui prieten

Hristos a înviat!
Dragă Măicuță,
Vă îmbrățișăm cu toată dragostea în Hristos, și eu și Luca.
Am mai făcut sesiunea a opta, aproape în fiecare zi, încât la un moment dat m-am trezit că eram într-o sesiunea a opta aproape continuă, în sensul că mă ridicam din fața icoanei, dar continuam să-mi „scrutez” sufletul și să-l pun în fața Domnului.
Am simțit dureri incredibile, se împletesc durerile mele cu ale lui Luca, încât am continuu senzația că fac și pentru mine și pentru el asta. Cred că durerea asta sfâșietoare, m-a făcut să stau într-o continua sesiune a opta, pentru că era atât de copleșitoare, încât era absolut imposibil să o ignor. Aveam două șanse: să o îngrop la loc, ca să pot să funcționez, sau să o ofer Domnului. Mărturisesc că au fost momente în care mi-am întors privirea de la ea, pentru a putea fi capabilă să vorbesc fără să-mi tremure vocea, dar pentru ca mai apoi să ma întorc și să o pun la picioarele Domnului, rugându-L mereu să lucreze iertarea în mine și în copilul meu și să vindece sufletele noastre.
Mi s-au întâmplat lucruri... cum să le mai spun, că nu mai știu nici eu?...De exemplu, o dată, privind icoana Mântuitorului, în loc să văd chipul Domnului, am început să văd chipul mamei mele, deși nu mă gândeam în mod specific la ea: „Doamne, ajută-mă să o iert pe mama și vindecă sufletul meu!”, apoi gândul: „Oare ea ce răni o fi suferit în copilărie?”. În clipa următoare, parcă am început să răsfoiesc repede o carte de chipuri, ca și cum mă întorceam în timp, le auzeam glasurile, și le simțeam durerile, chinurile, zbaterile, știind că toți erau moșii și strămoșii mei și nu doar din partea mamei, și toți parcă erau legați cu un fir nevăzut de mine, dar un fir al durerii (ca un blestem al durerii sufletești dus din neam în neam... blestemul de care ne vorbeați?)... și aș spune acum, în același timp un fir al nădejdii. Am simțit o nevoie copleșitoare de-a mă ruga pentru toți din neamul meu, și aveam senzația că neamul meu se lungește, se dilată atât de mult, încât cuprindea tot neamul omenesc, vii sau morți, din toate timpurile. Știți, înainte de asta, cu rușine mărturisesc, eu nu puteam să mă rog pentru alți oameni. Vibram la durerile lor, uneori până la lacrimi, dar dacă voiam să mă rog pentru ei nu puteam... și îmi veneau niște gânduri în cap... După ce mi s-a întâmplat asta, am putut să mă rog și pentru alții.

*
Altă dată, gândindu-mă și la M., care se zbate între dorința de libertate și dorința de a fi tată, am simțit... cum să-i spun... „ispita primordială”? Gânduri de genul: „Dumnezeu te vrea un sclav mieros, prefăcut, limitat... uite, ai putea să fii independent, liber, puternic, ca Dumnezeu” (știu sigur că percepeam la genul masculin, nu feminin „independentă, liberă, puternică”) și părea atât de real, de viabil, de apetisant gândul acesta, mai că mi-ar fi venit să zic „da, așa e”, dar... în același timp am avut atât de tare sentimentul de ispită în sensul că, mi-am zis „nu e adevărat, e minciună asta, lucrurile nu pot fi așa, pentru că pur și simplu nu sunt așa, eu nu pot exista liberă și independentă, în afara lui Dumnezeu”... deci cumva a fost mai mult un gând logic, care a respins partea a doua a „ideii”... și apoi, întrebarea „cum e atunci cu „sclavul mieros”, „prefăcut”, „limitat”, cu relația asta de dependență, care în momentul ăsta îmi dă o senzație de disconfort?”. Dar am pus întrebarea asta la modul cel mai sincer, cumva cu încredere în Dumnezeu, cu încredere în Iubirea Lui, doar cu o nedumerire, de genul „cum să-i răspund la asta vrăjmașului ăsta care mă ispitește?”. Și, Măicuță, în clipa aceea am simțit o atât de puternică dragoste între mine și Domnul, dar nu doar iubirea Lui, pe care am simțit-o de atâtea ori învăluindu-ma, umplându-ma în ultimul timp, ci o dragoste reciprocă. O relație vie, cu două părți care dau și primesc, nu cu Una care dă și cealaltă care doar primește. „O, da, mulțumesc, ăsta e răspunsul, cine nu și-ar dori o asemenea dependență?”
Știți, draga mea Măicuță, lăsând deoparte că am văzut acum de ce i se spune „tatăl minciunii”, lăsând deoparte că tratate întregi și admirații din tinerețe pentru diverse filosofii și filosofi s-au prăbușit într-o secundă, știți ce m-a îngrozit? Că „vocea” aceea (răutăcioasă) pe care acum, pentru prima dată, cu ajutorul Domnului, am „identificat-o” corect, am auzit-o și am ascultat-o de atâtea ori în trecut, în toata viața mea, și am considerat-o... GÂNDUL MEU firesc, rezonabil, de înțeles, inteligent și dovadă a măsurii mele intelectuale... Răutatea ei am considerat-o răutatea mea, perfect justificabilă, ba chiar de admirat prin „ascuțimea și ironia fină”. Ma cutremur, Măicuță!
Miruna

Adevărat a înviat și e Viu cu noi și în noi!
Îți mulțumesc și ție cu multă recunoștință pentru lupta ta și pentru împărtășirea descoperirilor tale și nouă.
De curând, cineva spunea că acest fel de a ne comunica trăirile și lupta nu e tocmai ortodox...
Da, Părinții Sfintei noastre Biserici, marii ei fii, n-au „povestit” despre lupta și trăirile lor decât ucenicilor, și acolo după putință, pentru că, așa cum și voi mărturisiți, evenimente lăuntrice ale duhului nostru în lucrare cu Duhul Sfânt nu pot fi mărturisite pe deplin prin cuvinte. Dar au fost și Sfinți mari care au călcat această lege nescrisă a războiului duhovnicesc și au lăsat Bisericii pildă și îndrumar de curaj și îndrăzneală sfinte în fața lui Dumnezeu!
Așa, în aceste vremuri de pe urmă, îl avem pe Sfântul Siluan Athonitul.
Pentru rugăciunile lui, Doamne Iisuse Hristoase, binecuvântează și jertfa inimii noastre pentru ca cei ce ne citesc să audă de Tine, să vadă cele ascunse ale Tale și să vină Acasă!
Câți dintre copiii Tăi de astăzi ar mai putea, Doamne, împlini porunca cinstirii părinților fără harul Tău? Și cine, Doamne, ar mai putea crede că această poruncă ne aduce atâta folos și mângâiere fără mărturia celor care, înnebuniți de durere și ajunși la limită cu ura de sine care urmează din neiertarea părinților, au îndrăznit să Te creadă și să facă cele poruncite de Tine?
Cine, Doamne, ar putea crede fără îndoială că Tu n-ai venit să-i descoperi doar Sfântului Siluan și ucenicilor lui că omul e unul, că Adamul total suspină și plânge dimpreună cu toată făptura sub blestem, dacă n-am îndrăzni noi, aceștia cei mai mici ai Tăi, să credem și să-Ți cerem să ne miluiești și pe noi cu puterea de a Te dori și de a Te asculta și de a mărturisi apoi, uluiți, că Tu chiar ne iubești și ne slujești până la sfârșitul veacului?

Mulțumesc, Miruna, și-I mulțumesc lui Dumnezeu că ți-a dat și cuvânt ca să ne spui despre cum lucrează taina vindecării prin iertare, prin binecuvântare, prin împlinirea sfintelor Lui porunci!
Citind mărturia ta despre cum te-a condus Domnul la nevoia de rugăciune pentru tot neamul tău care „se lungește, se dilată atât de mult, încât cuprindea tot neamul omenesc, vii sau morți, din toate timpurile”, am văzut cum Își lucrează Dumnezeu sfânta Sa Revelație în inima omului. Da, L-am văzut la lucru, așa cum L-am simțit de atâtea ori și în inima mea, pe Duhul Sfânt Care ne „învață toate” de îndată ce cerem Asta și nu împlinirea micilor noastre dorințe legate de anestezierea durerii de a nu ști cine suntem și ce căutăm pe lume!
Mulțumesc, Miruna, și vă rog, pe voi, ce ce citiți mesajul ei, și pe toate cele care mărturisesc despre lucrarea vindecătoare a Domnului în noi, să cugetați cu rugăciune la fiecare frază din ele. Veți auzi cu limpezime glasul milostivirii lui Dumnezeu și neîncetata Lui chemare: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”!
Cu dragoste și recunoștință,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar