Mai am și eu vreo scăpare?

Versiune tiparTrimite unui prieten

Maică mărturisesc: iar am căzut în păcatul acela, că iar m-am jucat jocuri pe calculator cu pasiune (a se înțelege ca un nesătul) că iar și iar și iar orice din ce eram, din ce sunt, din ce am adunat în 22 de ani. Asta mă face să mă gândesc totuși...
Ieri m-am dus la o librărie ortodoxă să văd ce se mai vinde și dau pe-acolo de un text despre viața Sfântului Moise Etiopianul. Maică, cică sfântul acesta a fost tâlhar la viața lui și mare desfrânat. Era cel mai de temut dintre tâlhari. Și știți ce mai zic ăia pe-acolo în cartea aia? Cică mai apoi s-a dus în pustia Sketica și-l ruga pe un avvă de-acolo să-l facă călugăr. Și viețuind Moise în mănăstire, din pricina dracului curviei, își supunea trupul la grozav de mari asceze, cică nu mânca cu zilele, nu dormea decât o oră pe noapte. Și tot așa, a ajuns, din tâlharul ce-a fost, sfânt. Povestirea are însă un MARE deficit. CUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUM? Cum a ajuns să se schimbe? Cum? Cum? Ce-a făcut? Stătea într-o zi cu cuțitul însângerat în mâna care tocmai ucisese un om și se gândea în sinea sa, mamă, să-nebunesc, nu e bine ce-am făcut? După crime peste crime și jafuri s-a gândit că ce, că îl supără pe Dumnezeu? Era complet în afară legat de subiectul religiei? Nu mai auzise până atunci de Iisus Hristos și a venit unu și i-a spus și atunci s-a schimbat? Că dacă e să îi vorbești unui om paralel cu religia astăzi despre Dumnezeu te scuipă în față, te și persiflează, îți zice: pleacă mă cu poveștile tale băbești.
Care-i întrebarea până la urmă atât de importantă? CUM?
Am realizat o chestie extrem de importantă: dom'le adevărul e că ÎMI PLACE! Îmi place să mă joc și jocuri, îmi place să mă uit și la filme, îmi place să și înjur când mă simt nedreptățit (asta ca formă la îndemână de răzbunare) îmi place gustul urii și al autocompătimirii, îmi place nespus de mult să stau degeaba și să nu fac nimic, îmi place să îmi satisfac poftele pântecelui cu diverse nimicuri, îmi plac toate astea, TOATE. Toate, toate toate, toate. Și dacă aș avea vigoarea, forța fizică și psihică aș face cu muuult mai multe.
Ce ți-e totuși și cu verbul „a crede”, mă întreb pe mine însumi.
Răspunsul pe care mi-l dau e acesta: credința mea e o credință de conjunctură. M-am născut într-o familie de oameni care se duceau la biserică, m-am dus și eu cu ei. De aici derivă o grămadă de chestiuni: ce prieteni îți faci, ce cărți citești, cam ce optică de viață ai, ce viață duci etc. S-a întâmplat să aud și eu la viața mea de Iisus Hristos și să știu lucruri despre El mai multe decât cele ce se predau la orele de religie. Am frunzărit și eu câteva cărți la viața mea cu tema aceasta: relația omului cu Dumnezeu și trebuie să recunosc că am rezonat cu ideile exprimate. Am rezonat cu ideea de iubire, de prietenie, de milă, de jertfă de sine, de adevăr, de pace etc. Întrebarea e: cine nu rezonează? Care om de bun simț ar prefera mai degrabă minciuna în locul adevărului, războiul în locul păcii?
Adică, cu alte cuvinte:
- E sublimă învățătura lui Hristos, e extraordinară, fantastică, nemaipomenită, e arhi, ultra, super...
- Așa, șiii?
- Şi ce?
- Cum adică și ce, ce-ai făcut dacă tot zici că e așa și pe dincolo?
-...
- A, nimic! Atunci bine. E doar o poveste frumoasă.
O citești, o simți pe undeva, printr-un cotlon întunecat al minții (poate și inimii) tale și rămâne ca apoi să te întorci la ale tale. Credința mea în Dumnezeu! Ha! Hai să fim serioși! Care credință? N-o să mă las prea curând de tot ceea ce fac dintr-un simplu motiv: n-am de ce. Pentru cine să mă las, pentru Hristos? Hai să fim serioși! Nu îmi sacrific din plăcerile proprii pentru mama învățând la facultate să onorez sacrificiul făcut. Să nu mai fac cele ce fac că mă duc în Iad? Nu mă sperie! Puțin îmi pasă! Să mă opresc că-mi distrug viața, că mă îmbolnăvesc și mor mai devreme, că orbesc, că dau în boala lu' Calache...? Iarăși nu mă impresionează! Nu am percepția pericolului viitor. Niciodată n-am gândit mai departe de următoarea secundă. Da, cred că o să mă îmbolnăvesc, că o să-mi fie rău, cred că o să mi se întâmple de toate însă nu mă impresionează. Frate, ce-i în mână nu-i minciună: dacă aparatul merge, forjează-l. Ceea ce vreau să spun este că gluma asta de credință ce o am există pentru că m-am născut într-un mediu să-i spunem favorabil. Nu m-a ars de-a lungul vieții vreun dor mistuitor după absolut, n-am căutat cu toată forța mea ceva superior lumii în care trăim ca găsindu-l în persoana lui Hristos să-mi închin viața slujirii Lui. Am fost un copchil căruia nici să învețe nu i-a plăcut. Tot ce-am învățat a fost de frică nu din alte pricini mai înalte. Mie mi-a plăcut să mă joc și să pierd vremea, lucru care se resimte și astăzi.
De la a citi cărți despre Doamne-Doamne și a face ce scrie acolo e cale de ani lumina. E frumoasă Filocalia, e frumos Patericul da' prietene, ce-ai făcut? Teoria ca teoria, dar practica mă omoară.
Eu îmi pun foarte mult întrebările astea de la o vreme: cum, de ce? Dar oare mă interesează cu adevărat? Cum a fost posibil cazul Sfântului Moise sau al Sfintei Maria Egipteanca spre exemplu? Mă interesează oare pe mine cu adevărat? Nu cumva e răbufnirea unui orgoliu rănit care nu poate să atingă niște standarde? (nici nu vrea, dar e invidios precum Cain că alții le-au atins). (adaug acum la recitire, și învârtoșat împotriva lui Dumnezeu că altora le da și lui nu).
Adevărata întrebare, cea extrem de importantă, ar fi următoarea (Zic „ar fi” pentru că nu știu dacă mai contează s-o pun): Ce e de făcut în cazul de față, după toate cele de mai sus spuse. În cele din urmă nu poți face abstracție de nemurirea sufletului chiar dacă o tratezi cu indiferență, prin urmare ce șanse reale sunt să mă mântuiesc (ce-o mai fi însemnând și asta?)? Mai am și eu vreo scăpare? Cuvântul lui Dumnezeu L-am auzit! NU mi-a schimbat viața! Mi-a intrat pe-o ureche și pe ailaltă a ieșit. Care mai e treaba, atunci? (Știți, m-am gândit să mă rog la Dumnezeu să mor. N-o fac, pentru că totuși cred că e jignitor la adresa lui Dumnezeu)
PS: Săptămâna asta am fost și sunt extraordinar de ocupat așa că n-am avut timp deloc să fac vreo temă. Sper să fac ceva de săptămâna viitoare.
Sărut mâna și Doamne ajută!
Al dumneavoastră,
Jucător

Că în momentul în care mi-ai scris creierul îți era inundat de „dopamină” sau alt neurotransmițător al plăcerii și, în plus, cred că aveai și toți neuronii „deschiși”, adică eliberați de neurotransmițătorul care împiedică dopamina să intre în cantități dăunătoare scopului vieții umane... În astfel de condiții, cu adevărat „nimic nu contează”! Dar vine ceasul, cum au mai fost destule, când durerea-deznădejde, care năvălește în sufletul tău după asemenea „trăiri intense” în care „joci totul pe o carte”, te silește să iei aminte la tine! Acele momente sunt judecata ta! Tu te vezi, tu te judeci, tu te temi, tu simți că ai ratat tot! Tu poți alege atunci să schimbi ceva. Iar acel ceva pe care îl poți schimba este să te vezi cum ești și să te declari cu totul neputincios și așa să stai în fața lui Dumnezeu, așa cum Îl cunoști tu. Dacă vei putea să faci asta, vei trăi o durere sfâșietoare și prin acea sfâșiere a inimii vei înțelege ce e credința și... Vorbim atunci... Acum, poți alege în continuare să trăiești robit plăcerii. Nimeni nu te poate opri. Cât despre șansa ta, este la fel de mare ca cea a Sfântului Moise Arapul. Doar că numai tu o poți alege dacă vrei! Dacă nu, fii onest cu tine și asumă-ți, cum spui, chinurile de care acum fugi producând dopamină și opiacee în exces în sărmanul tău creier. Știi, s-a făcut o experiență pe un sărman șobolan: i s-a pus un finuț electrod în creier, în centrul plăcerii și a fost învățat să apese cu lăbuța pe o clapetă pentru a-și produce plăcere. A încetat să mănânce, să bea, să facă orice altceva. Și dacă experimentatorul n-ar fi oprit „cercetarea”, sărmanul animăluț ar fi murit de plăcere...
Poți tu bănui, Jucătorul meu iubit, ce durere simt eu, o sărmană făptură păcătoasă și netrebnică, la gândul că tu ai putea să mori așa? Că mii de oameni mor așa? Eu nu știu de unde țâșnește durerea asta a mea și nici cum aș putea să scap de ea. Dar ea mă face să mă cutremur gândindu-mă la durerea Mântuitorului și a Măicuței Sale și a Sfinților Săi în fața inconștienței cu care ne vindem darul vieții, darul de a fi dumnezei apăsând pe o pedală care ne produce plăcere!
Am nădejde, om drag! Poate că e o nădejde nebună, dar nu mă pot lepăda de ea și de credința că te vei salva!
Cu durere, dar și încredere,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar