Sărut mâna Măicuță,
Iar o pauză mai lungă. De când am început Seminarul am constatat că fiecare etapă teoretică e însoțită sau urmată de o parte practică în care mi se dă șansa să experimentez temeinic teoria. Începutul unei furtuni m-a făcut să mă mobilizez serios să termin sesiunea șase. Suportul teoretic al sesiunii șapte l-am parcurs în mijlocul furtunii având ocazia astfel să văd cum merge practic „Dumnezeul meu, fii binecuvântat, fie așa cum voiești Tu!” și am mai adăugat și „Slavă Ție!”. Și a fost de-a dreptul minunat! Doar că nu pot despărți sesiunea șapte de această poveste. Și pentru liniștea mea sufletească, cu riscul să vă plictisesc voi povesti tot. Cu atât mai mult cu cât am vrut de mai multe ori să vă scriu să-mi spuneți părerea dumneavoastră.
…așa am început să-mi fac partea scrisă din sesiunea șapte. Doar că între timp m-am plictisit eu de scris și de toată povestea asta fără sfârșit pe care oricât m-aș strădui să o prezint așa cum a fost (din punctul meu de vedere) simt că nu o pot cuprinde în cuvinte, că nu o să termin de povestit. Și în timp ce scriam m-am mai și minunat de cât de egoistă și mică la caracter sunt (nu e întâmplător D cel mic) și mi s-a făcut rușine.
Așa că încep iar… Doamne ajută ca măcar acum să termin!
Am început să citesc partea teoretică din sesiunea a șaptea în seara în care am rămas singură acasă. Era cel mai mare eșec suferit de când mă tot consiliez. Am avut impresia că tot ce am lucrat a fost în zadar, fără nici un sens! Și la unele aspecte chiar am lucrat temeinic simțind ba că mor, ba cât de minunat ajută Domnul! T era mulțumită de cum mergeau noile mele relații. Eu descoperisem cât e de minunat să-ți poți comunica nevoile și durerile fără să-l rănești pe cel de lângă tine. Să găsim soluții în grup ca să putem locui frumos noi cei atât de diferiți. (Multă vreme am trăit cu convingerea că nu pot sta decât lângă un om care să semene cu mine!) A fost o perioadă frumoasă, chiar foarte frumoasă… Până a apărut o ruptură care s-a dovedit a fi definitivă. Evident că am avut partea mea de vină! Doar că a părut că nici binecuvântarea, nici mail-ul în care mi-am recunoscut partea de vină, și am cerut iertare, n-au mers deloc. Ruptura s-a adâncit dureros… comunicarea pașnică a dispărut total (cu excepția mail-ului) deși respiram același aer. Dar au apărut reproșuri urlate din partea colegei de cameră. Deși cu celelalte fete din apartament comunicarea în termeni amiabili nu a încetat, totuși sub un pretext foarte plauzibil au plecat și ele (dar fără să ne certăm; de fapt s-au mutat toate într-o garsonieră). Și nici nu mi-au spus că pleacă definitiv chiar din seara aceea (mi-au spus că își mută lucrurile)! Nu suportam să le văd cum își strâng lucrurile și m-am gândit că dacă plec vor fi și ele mai în largul lor… Și pentru că tot era ziua unei prietene foarte bune n-am mai stat. Doar că am încremenit când am venit și am găsit casa pustie. ABANDONUL…
N-a fost întâmplător că la sfârșitul anului 2009 am primit un iepuraș care simbolizeaîă tocmai TEAMA DE ABANDON. Am încercat să mă împrietenesc cu el, ba chiar am dormit o noapte împreună apoi i-am aplicat tratamentul care la mine a mers cel mai bine în copilărie: șantajul (l-am amenințat că dacă mă supără îi iau morcovul și n-o să mai aibă nici un farmec cu lăbuțele goale!). Și cred că i-aș fi rupt morcovul cu tot cu lăbuțe dacă în seara aceea când m-am întors în casa goală aș fi început să mor de frică de singurătate!
Eram cu sufletul sfâșiat de durere, dar n-am mai murit de frică! Eram dureros de conștientă de toate, dar în special de teama de abandon și de rolurile mele (persecutor și judecător)! Nu mai aveam unde să mă ascund! Nu mai încăpeam după nici un deget! Nu mă mai puteam nici minți că nu e nimic, că a fost alegerea lor să plece toate… partea mea de vină era mult prea evidentă în liniștea grea din casă! Și nici să mă culc să dorm că poate mâine vor sta altfel lucrurile nu puteam să-mi mai spun! Vedeam clar că toate mecanismele mele de apărare de până atunci sunt MINCIUNI!!!
Așadar, singură! Doar eu cu mine! Ce companie! La toate întâlnirile de grup s-a intrat în vacanță încă de săptămâna trecută! Maica pleacă mâine la un curs. Azi am fost la T și iar m-a dat jos din brațe și m-a lăsat să mă descurc singură. Și ea intră în vacanță de săptămâna viitoare! Nici o rază de lumină de nicăieri de pe pământ. Nu mai e nimeni (nici unul dintre oamenii care mă ajutau până acum) de care să mă mai agăț, care să sară să mă salveze din situația asta! Doar eu singură cu întunericul din mine… în fața Domnului! Doar El mai poate face ceva! Câtă dreptate aveți când spuneți că oferind ajutor fără măsură poți împiedica căderea cuiva, cădere care îl poate face să alerge în brațele Domnului!
M-am băgat în pat și mi-am spus că oricum sunt mult prea obosită acum ca să mă mai gândesc la asta, că lucrurile oricum nu se mai schimbă nici în mai rău, nici în mai bine dacă mă culc și dorm. A doua zi cu mintea odihnită voi încerca să găsesc soluții… (cum mă voi descurca cu chiria singură când sunt amenințată că voi pierde sporul, că ni se dau iar zile fără plată?, cine se va mai găsi să stea cu mine?, e mai bine să-mi caut altceva să stau singură?). Și parcă n-ar fi fost de ajuns toate astea pentru o singură zi! Tolănită în pat încep să lecturez sesiunea șapte.
Da! Nu pot ierta! Știu asta. Și aștept cu disperare ca Domnul să mă învețe iertarea în adevăr! Îmi doresc cu tot sufletul asta! De când s-a produs prima oară ruptura cu colega de cameră am fost conștientă că doar Domnul mă mai poate ajuta să o iert! Pe ea cea care m-a rănit în prezent! Și pe toți care m-au rănit în trecut și din cauza cărora am învățat atâtea scheme și roluri și acum nu mai încap nicăieri cu nimeni! (Și în zilele ce au urmat nu o dată m-am trezit gândindu-mă cu înfrigurare la ceea ce ați spus de mai multe ori – că toți cei ce o lălăie cu seminarul ajung să nu mai aibă nici o problemă cu trecutul, dar nu-și rezolvă nici o problemă de iertare în prezent!).
Continui lectura și îmi sare în ochi cuvântul „onestitate” și tresar și oftez dureros. Iar când ajung la faptul că suntem supărați pe Domnul izbucnesc într-un hohot de plâns deznădăjduit. „Asta e prea mult! Cum? După toate asta mai sunt și supărată pe El?” Nu mai știu ce I-am spus atunci, ce L-am rugat cu sufletul sufocat de durere, dar îmi era foarte clar că în situația în care eram El era singura mea nădejde, singurul care chiar mai putea face ceva și chiar nu mai era loc de nici o supărare! Nu știu ce s-a întâmplat cu toată supărarea mea nerostită până atunci, care mă făcea să simt că mă sufoc, că vreau să o rup la fugă când încercam să rostesc „facă-se voia Ta!”. Tot ce îmi mai puteam dori era să fiu cu Domnul. Altceva nu mai conta. Am adormit plângând, cerșind disperată iertare și vindecare!
A doua zi m-am trezit liniștită. Știam că sunt într-o situație limită în care am ajuns grație talentelor mele de judecător și persecutor, dar că Domnul nu mă va lăsa! Doar nu m-a lăsat niciodată când am avut nevoie de ajutorul Lui (și de fapt nu m-a lăsat niciodată chiar dacă eu n-am fost conștientă de prezența Lui permanentă în viața mea)! Plus că n-am fost doar judecător și persecutor. Eu chiar am lucrat încercând să repar asta și I-am încredințat în fiecare dimineață rolurile astea! Nu era nici de datoria fetelor să mă mai suporte, ele nu aveau nici o vină că eu sunt așa. Deși pe undeva mai mult intuiam decât numeam că nici ele n-au fost așa corecte cum au vrut să pară.
Nu vedeam nici o soluție concretă. Eram paralizată de uimire și durere, dar nu aveam altă alternativă decât să am încredere că El le va rândui cumva. Cum? Eu nu știam. El sigur știa. Și au urmat aproape trei săptămâni în care a trebuit chiar să am încredere. Și nu a fost deloc ușor cu sabotorul din mine care avea poezia lui de recitat. Dar Domnul a binevoit și a biruit în mine și a fost minunat!
Deși postul era aproape pe sfârșite eu nu mă spovedisem încă. Am alergat la duhovnic hotărâtă să cer sfat ce să fac și să mă plâng măcar un pic de ce am pățit. Dar nici nu m-am plâns, nici n-am cerut sfat pentru situația mea limită (mi-am pârât vina și aici au intrat și concluziile dureroase trase în legătură cu colega de cameră – am încălzit șarpele la sân și ea nu mai există pentru mine!). Acolo, la picioarele Mântuitorului m-am așezat eu cea adânc bolnavă de scheme și roluri cerând iertare și vindecare. I-am arătat toate buboaiele mele și am fost mai conștientă ca oricând că doar El poate face minuni cu toată această mizerie. El e singurul care chiar poate vindeca! M-am împărtășit, dar am rămas iar uimită că habar nu am să mă bucur cu Domnul în mine! că nu știu ce să fac atunci în ziua când mă împărtășesc! I-am spus și Lui asta…(Acesta chiar este un subiect mai vechi despre care am vrut să vă scriu să-mi spuneți ce se întâmplă totuși cu nesimțirea și inconștiența mea).
Am revenit în Iași deși în virtutea inerției din toți ceilalți ani puteam rămâne acasă în continuare și pentru sărbători. Teoretic nu aveam nici de ce să mă întorc în Iași în pustietatea din apartament și în vacanțele generale ale salvatorilor mei. Între timp am hotărât că încă nu mă mut, că voi vedea la anul exact care va fi situația mea financiară și în funcție de asta voi decide ce fac. Până atunci caut pe cineva cu care să stau. Și prioritate au Seminarul iertării și pasul patru.
De Crăciun am plecat la sora mea. Acolo am continuat să citesc sesiunea șapte. Îmi reveneau în minte des cele întâmplate și într-o dimineață mi-am amintit foarte clar (până atunci a fost o nebuloasă în capul meu) o discuție purtată frumos cu fetele în care îmi recunoșteam un mare handicap și care în final a fost folosită împotriva mea ca pretext foarte rezonabil de plecare pentru ele. M-am simțit trădată și lovită fără nici un menajament, eu care abia învățam să stau în picioare la capitolul relații sănătoase (îmi dau seama acum că deși mi-am dorit și m-am străduit să fie niște relații sănătoase n-au fost în totalitate pentru că nici fetele nu sunt emoțional prea sănătoase!). Și aproape incredibil dar tot cam atunci (în ziua aceea sau în ziua următoare) au venit cu un grup cu colinda și doua dintre fetele mele. La cea care mi-a fost colegă de cameră nici nu m-am putut uita la început. Nu-mi venea să cred că e posibil așa ceva. Eram recent împărtășită, era Crăciunul și eu reacționam în halul acela! N-am știut ce mă doare mai tare: rana lăsată de colegă sau atitudinea mea față de ea în fața Domnului. M-am ascuns într-o chilie și mi-am plâns neputința și ticăloșia. De obicei acolo la mănăstire mă sminteam cam tare (ba de unele, ba de altele). De data asta singura persoană de care m-am smintit am fost eu cu atitudinea mea! Și a lucrat frumos Domnul (pentru rugăciunea unui părinte drag mie care știa unde merg de Crăciun și ce talent desăvârșit am să mă smintesc de maicile de acolo) că și atunci când am avut motive de sminteală am rămas focalizată doar pe buboaiele mele și n-am încetat să cer iertare și vindecare pentru sufletul meu. A fost prima oară când mi s-a întâmplat asta! Și m-am bucurat.
Minunea s-a produs în altă dimineață când iar amenințată de gânduri de adâncă îngrijorare pentru viitor, și aproape de revoltă pentru cele deja întâmplate, am luat furioasă sesiunea șapte și am început să caut pasajul cu „Dumnezeul meu, fii binecuvântat, fie așa cum voiești Tu!” și l-am citit mecanic, chiar enervată de atâta sâcâială din partea gândurilor. Aha! Și am băgat la cap fraza asta care repetată s-a dovedit a fi aproape miraculoasă. Gândurile nu m-au mai chinuit așa, nu au mai avut aceeași putere asupra mea. Și deși la început am crezut că sunt chiar nesimțită și inconștientă în fața problemei mi-am dat seama că de fapt acesta e darul păcii. Și atunci când gândurile mă amenințau cu cele mai sinistre scenarii referitoare la viitor le priveam ușor ironic și le răspundeam „de unde știți voi că așa va fi? Asta e minciună!” Și dacă altă dată aș fi murit de frică în asemenea condiții de data asta aveam NĂDEJDE! Și încredere în Domnul! M-am trezit apoi că eram chiar bucuroasă că lucrurile s-au întâmplat așa. Mi-a fost clar că nu m-aș fi trezit cu adevărat la realitatea dureroasă a prezenței rolurilor în viața mea dacă fetele nu mă confruntau așa dur (și totuși nedrept). Că aș fi continuat mult și bine să dorm și să mă amăgesc că nu e așa grav dacă am mai fost un pic judecător și un pic persecutor sau nu e grav că eu sunt inconștient în aceste ipostaze. Aș fi stat la dosul unui deget mic poate mult și bine crezând că nu mă văd prea mulți și fabricând mie peptide de victimă nevinovată și altora o tonă de nervi.
Apoi a mai fost ceva minunat. Nu mi-a mai venit nici să leșin, nici să o iau la fugă când spuneam „fie așa cum voiești Tu!”.
Mi-am dat seama totuși că la toată furtuna asta am reacționat mult diferit față de cum reacționam de obicei înainte de seminar, binecuvântare și pași. Parcă ar fi vorba de doi oameni diferiți. Și asta mi se pare minunat deși eu nu sunt încă vindecată, ci dimpotrivă! Mai am enorm de lucrat!
Doar atitudinea mea foarte supărată pe colega de cameră nu m-a părăsit, chiar dacă am făcut eforturi mari să mă eliberez. Tot timpul cât am stat împreună și apoi după ce ne-am despărțit n-am încetat să o binecuvântez. Și totuși ceva nu a mers. Îmi era clar că joc rolul de salvator rănit de nerecunoștința celui salvat până la ultima picătură și totuși… M-am văzut ca o gogoașă plină de mândrie și orgoliu rănit. Am pus și asta în fața Domnului. Am încercat o nouă strategie… am văzut clar cât bine mi-a făcut cu toată atitudinea ei și am încercat să țin cu dinții de partea asta bună dar tot nu a ajutat pe termen lung. M-am întors la rugăciunea pentru vrăjmași de la sesiunea a cincea și am spus-o și de mai multe ori la rând, dar furtuna de gânduri se oprea doar pentru scurt timp. Până când mi-a fost clar că am avut așteptări nerezonabile. Că ea chiar era liberă, și are dreptul, să facă și să spună tot ce a făcut și a spus. Abia atunci a venit pacea! Atunci m-am eliberat și i-am dat drumul. Mulțumesc în primul rând Domnului că va pus acele gânduri în minte și apoi Cuvioșiei voastre pentru ajutor!
Dar au fost și momente când îmi venea să mă strâng de gât pentru că „Nici atâta încredere nu poți avea în Domnul?”. Asta s-a întâmplat atunci când au apărut mai multe soluții la problemă și îmi era frică să nu aleg iar după voia mea și iar să nu-L las să lucreze după voia Lui în viața mea. Am fost chiar ispitită să forțez tare lucrurile ca să se așeze cum credeam eu că e mai bine pentru mine. Dar când m-am predat cu totul și am mers pe mâna Lui s-au așezat așa de minunat toate că am rămas mută de uimire!
Și am fost tare bucuroasă că mi s-a părut mie că am trecut practic foarte bine de sesiunea șapte și că am învățat super bine lecția cu „fie așa cum voiești Tu!” și m-am trezit în biserică după o slujbă hotărâtă să fac de acum înainte doar voia Lui indiferent care e aceea. Și culmea ironiei a fost că a doua zi am făcut o viroză și mi-a cam trecut din bucurie, ba m-am trezit făcând un lucru nefolositor și când m-am întrebat ce fac mi-am dat seama că fac asta doar pentru că sunt supărată că am răcit. Și am simțit că mor când am conștientizat ce înseamnă asta și mi-e clar că mi-a scăpat ceva din toată sesiunea șapte de care eram așa mulțumită. Sau poate că trebuie făcută și asta neîncetat ca și pașii. Vă rog să mă scoateți din ceață!

Iar în încheiere mai este ceva peste care nu pot trece - rolul de salvator care s-a dovedit a-mi fi cel mai util: În 2008 salvatorul rănit de cei salvați a ajuns în brațele Maicii. În 2009, același salvator rănit (dar foarte conștient de rolul său), a ajuns în brațele Domnului! Slavă Lui pentru toate! E uimitor cum din lucruri rele pot ieși și lucruri bune!
D cel mic