Maica mea dragă,
Ieri, după ce v-am scris și v-am trimis, nu m-am putut gândi decât la rândurile acelea, la felul în care a ieșit totul din mine, când m-am așezat „la scris” nici nu-mi închipuiam ce și cât aveam să vă spun sau alte detalii. Cred că v-am chemat foarte mult cu inima și într-un fel, nu m-am mirat deloc când mi-ați spus în mesajul de azi că „ați simțit”.
Am început să fiu din ce în ce mai atentă la simțire, încă mi-e frică să mă încred în ea, mi-e frică de înșelare... dar am primit gândul ăsta că simțirea te poate avertiza de multe lucruri sau pur și simplu te poate înștiința și că ea e ca un instrument de măsură...
Ascult Arvo Part, într-o dezordine de nedescris, pisicile dorm una pe fotoliu, una pe canapea, în spatele meu. M. citește și subliniază cu creionul și îl aud... iar eu, în loc să mă apuc să pun în saci, stau și las muzica asta să-mi intre în vene. Doamne, Îți mulțumesc pentru toate! Mă simt liniștită.
Examenul (fiind și primul „serios”) mi-a adus pe cap toate angoasele mele, injoncțiunea „nu reuși”, gânduri: „nu ești bună de nimic”, „mai bine ai renunța acum, înainte să te faci de râs” și frica: „numai să nu stau în prima bancă”... Unde mai pui că mi se părea că niciodată nu am cum să înțeleg matematica aceea. Îmi amintesc când am plecat la examen, mi-ați spus „tu nu te împotrivi” și cu adevărat cred că nu mai aveam energie nici să mă mai împotrivesc. Nu m-am mai împotrivit nici când ne-a așezat în prima bancă, nici când mi-am dat seama că, deși citisem subiectul de teorie, e un vid în capul meu și nu-mi amintesc nimic!!! Voiam să ies din sală dar îmi aminteam „tu nu te împotrivi” și am zis că stau acolo, fie ce-o fi, deși aveam ochii în lacrimi și mai îmi era și rușine să nu mă vadă careva că plâng ca un copil de grădiniță. Am stat mult și bine, cred că mai bine de un sfert de oră fără să scriu nimic, numai strigam la Domnul. Să mă ajute, să mă lumineze, să fie acolo, cu mine și Îi spuneam că nu înțeleg ce se întâmplă dar sunt foarte speriată. Și poate sună a gândire magică, Maică, dar după ce I-am „vorbit”, am avut certitudinea că efectiv E acolo, cu mine, în mijlocul războiului și știe exact ce e în inima mea. Și mi-am amintit când spuneați că Domnul vine cu noi și în iadul din noi, important e ca noi să-L chemăm. Sună comic, dar pentru mine matematica echivalează cu un „mic iad”. Și ca din senin am început să încropesc ceva la subiectul de teorie, mi-a șoptit S. o idee și scriind, efectiv îmi aminteam rândurile din carte, ce citisem și credeam că nu-mi mai amintesc. La subiectul practic, după ce mi-am făcut tabelul și am încercat să fac câteva calcule empirice, numai de dragul de-a face ceva, am ajuns, nu știu cum, la un rezultat pe care l-am văzut, cu coada ochiului la S.!!! A fost ca o izbăvire, probabil că aceeași bucurie o are și un copil când ajunge la concluzia că 2+2=4, păstrând raporturile cam așa era și calculul meu, în comparație cu ce ni se cerea mai departe. Dar mă bucuram ca un copil... Când am aflat rezultatele, am avut un șoc... Nu numai că trecusem, dar luasem o notă nesimțită pentru „știința” mea. Și m-am bucurat și m-am rușinat și iar m-am bucurat și am mulțumit... A doua zi, aveam iar examen și am pățit cumva același lucru. Citisem despre structuralism și n-am fost în stare să scriu decât trei lulele trei surcele iar acasă când am văzut în carte că știam lucrurile acelea, m-a cuprins disperarea. M-am rugat să trec examenul, doar să-l trec... Nu numai că l-am trecut dar am luat o notă pe care eu nu mi-aș fi pus-o...
Apoi a urmat lecția de la S. A fost de o delicatețe grozavă... Mă văzuse de fiecare dată prin ce trec așa că în cele din urmă mi-a spus atât: „De acum înainte după ce îți dă subiectele, nu primești nici un gând, nu te gândești la ele deloc, spui Împărate Ceresc, respiri și apoi te apuci de scris”... Și au urmat cele mai grele examene. Maică, am făcut așa cum m-a învățat... Deși mă rugasem de fiecare dată în disperarea mea, parcă acum a fost cu totul și cu totul altceva. Am fost mai adunată și m-am lăsat cu totul în voia Lui. Și mă gândeam că vă rugați pentru mine și mă rugam ca pentru rugăciunile sfinției voastre să mă lumineze Domnul. Și strângeam piatra strâns, strâns, strâns și mai încercuiam un răspuns la grilele acelea grele. A fost atât de intens totul, am ieșit după cele două examene cu altă stare de spirit, am ieșit dându-I slavă lui Dumnezeu că indiferent de ce am făcut, indiferent de rezultat, El a fost cu mine, acolo, în iadul meu, în grija mea, în frica și emoția mea. El a fost acolo, în fiecare cuvânt scris și în fiecare răspuns dat. El a fost acolo între toți studenții nedormiți și speriați de restanțe. Maică, eu nu am mai trăit așa ceva până acum... Poate e atât de banal ce spun, nu știu, dar pentru mine are valoarea unei descoperiri atât de mari!!! Domnul nu e doar în slujbe sau în biserică, sau în Sesiunea opt, sau în lucrurile frumoase pe care le contemplu și care îmi fac viața frumoasă... E în cele mai grele lucruri din viața mea, e în durerea mea, vine în frica mea când Îl chem și în inima mea și în mintea mea când I le arăt așa cum sunt ele, mici și prăpădite, și temătoare, și nevolnice. Și după ce am cunoscut asta, mie nu-mi vine să-I mai dau drumul niciodată. Nu vreau să mă mai despart de El...
Izbânda din sesiunea asta nu a fost a mea, a fost a Lui, mie mi-e clar. Am avut niște note foarte mari pentru cât am știut eu și pentru cât efort am depus eu și îmi vine să bag capul în pământ de fiecare dată când îmi dau seama de asta... Dar știu că mângâierea asta a venit ca să mă încurajeze. Știți, cuvintele părintelui nostru de la V încă îmi răsună în urechi: „Egal cu zero!!! Nimic n-ai să faci! Ai să ajungi la vorbele mele!” Cât de mult m-au durut și cât de mult m-au speriat. Și felul penibil în care eu insistam în marea aceea de lume (că discuția a avut loc public, în mijlocul mulțimii): „Dar vreau să merg cu Domnul înainte, vreau să merg cu Hristos înainte”... și răspunsul lui răspicat: „Degeaba!” și lacrimile și rușinea... ce rușine am trăit atunci, în mijlocul lumii. Și furia de după... M-au urmărit vorbele astea și m-au sabotat de atâtea ori. Dar până acum, Maică. Acum s-au oprit, după ce am trăit zilele astea, acum s-au oprit. Știu acum că erau venite „de la om”. Și după ce inima mea a simțit că „nimeni nu va mai fi între noi”... despre care vă scriam ieri, eu știu acum că inima mea atârnă acum de El și că mie nu-mi ia nimeni asta, felul în care sunt legată de El. Când sunt așa, nu mi se mai pare totul greu, cum mi se părea pentru că știu că se împarte totul la doi și El ia partea cea mai grea.
Știu că-mi cere doar să fiu onestă, să nu umblu cu deghizări și cu păcăleli, cu justificări sau cu îndreptățiri, după cum mai îmi stă în obicei să fac... Până la urmă e vorba tot despre minunea încredințării cu bunele și mai ales cu relele, ca la examen, cum spunea S.: „spui Împărate ceresc, respiri și apoi te apuci de treabă”.
Domnul să vă binecuvânteze.
M.