1. Suferinţă, tu, dureros de dulce………….
Suferinţa a fost rânduită de Dumnezeu ca mijloc unic şi sigur de întoarcere la smerenie, umilinţă şi pocăinţă. Suferinţa îi tămăduieşte pe oameni deşi noi credem că ne face o mare pagubă, că ne goleşte, că ne pustieşte... Cu toate acestea, suferinţa ne umple, ne înnobilează, ne inundă.
O! De-am înţelege aceste lucruri în acele momente de suferinţă cumplită, ne-am ruga să trecem prin cât mai multe necazuri. Şi totuşi, cât suntem de cinici!!!!!!!!! Atunci când suferim am face orice, am făgădui totul, am lăsa totul, am renunţa la lume pentru a se rezolva cu bine problemele şi necazurile respective. Iar când bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile sfinţilor Săi, Se milostiveşte să ne mai ridice o dată, să ne mai îngăduie, să ne mai treacă cu vederea încă o dată păcatele, să ne mai umilească cu bunătatea Lui, uităm tot ce-am făgăduit, toate promisiunile, ba chiar fiecare îşi asumă „victoria”, ne lăudăm cu reuşita noastră, strigăm în gura mare că am biruit încercarea sau necazul. O! De-am înţelege că singurii duşmani ai noştri suntem noi înşine, iar duşmanii văzuţi nu sunt decât prieteni adevăraţi care ne strigă în gura mare păcatele pe bună dreptate, în locul nostru şi, făcând asta, ne smeresc, ne întorc la Dumnezeu...
E atât de uşor să dai sfaturi altora despre îndurarea suferinţei, dar cât de greu e să le rabzi!!! Pe pielea ta!! Sunt momente în care suferinţa atinge apogeul, dar e foarte ciudat că, în loc să ne smerim şi mai mult, să ne rugăm şi să cădem cu umilinţă la rugăciune, mai rău ne învârtoşăm, ne răcim, ne îndepărtăm, hulim chiar. Doar puţini sunt aceia care tânjesc după momentele de rugăciune smerită, de umilinţă pe care numai suferinţa ţi le poate aduce. Dacă ne-am smeri din adâncul sufletului pentru păcatele noastre şi dacă am renunţa la slava deşartă, poate că Domnul nu ar îngădui atâtea necazuri.
Suferinţa este singurul mod prin care ne întoarcem în adâncul inimii noastre, prin care ne hrănim duhovniceşte. Suferinţa este cea mai înaltă Academie de Mântuire! Ea curăţă, arde, purifică, sfinţeşte. Iar suferinţa pentru Dumnezeu e cea mai înaltă treaptă. 
2. Păcatul a fost îngăduit tot spre mântuirea noastră. Dar cât de greu este să cazi în acelaşi păcat ani de zile la rând, fără nici o nădejde de mântuire!!!!!!!!! Şi cât de părăsit te simţi atunci, cât de slab, laş şi neputincios eşti când nu te poţi ridica, când nu poţi să biruieşti ispita!
Sunt nişte lucruri foarte subtile, foarte subţiri care nu pot fi înţelese de către omul zilelor noastre. Mă chinuie acest gând că îmi va fi dat să repet acelaşi păcat toată viaţa. Recunosc că sunt o mare Laşă, că nu vreau să-l biruiesc, că încă îmi place să mă îndulcesc de el, că încă mai stau la taclale cu el. E cumpit! Nu-mi voi ierta niciodată păcatul tinereţii. Chiar şi după ce am înţeles gravitatea lui, n-am fost capabilă să renunţ le el. Nu am nici o scuză.
Ne chinuim să înţelegem de ce?, pentru ce?, cum? dar nu facem nimic niciodată să ne schimbăm pe noi înşine. Mai întâi trebuie sa începem cu noi, apoi cu restul. Şi când ne dăm seama cât de greu e să rabzi, de ce mai aşteptăm acest lucru de la ceilalţi? Când noi nu putem să facem ceea ce aşteptăm de la alţii. De ce suntem atât de cinici? 
E atât de greu să binecuvântezi, dar atât de repede vine şi eliberarea, uşurarea, pacea. E atât greu să te rogi pentru alţii, dar atât de dulce uneori, că parcă te rogi mai uşor şi mai sincer pentru ei decât pentru tine. Cu toate acestea, avem nevoie de dovezi şi iar dovezi. Şi când le avem în faţa ochilor, tot investigăm şi nu credem.
Dumnezeu le rânduieşte pe toate pentru noi. Doar El e scăparea, izbăvirea, tămăduirea, virtutea. El ne cunoaşte, are grijă să ne întoarcă, să ne amintească. Eu sunt doar un vierme care n-are dreptul la nimic. Dar ce se mai răzvrăteşte uneori şi acest vierme, praful şi ţărâna! Ce se mai mândreşte!
Dumnezeu să vă aibă în pază şi să ne aibă pe toţi. Vă mulţumesc pentru tot, Maică, şi să vă  rugaţi să am tăria într-o zi să-mi iau crucea pentru a-I sluji cum se cuvine lui Dumnezeu, aşa, ca dumneavoastră. Doamne-ajută! 
I.