Zilele astea chiar mă întrebam care este relația mea cu Dumnezeu? Credeam mereu ca sunt într-o relație bună, chiar excelentă cu El, dar de unde... Mă înșelam, pentru că, de fapt, eram supărată și mâhnită, iar obida a ocupat prea mult spațiu în inima mea ca să mai încapă și El acolo. Apoi, rugându-mă ca să înțeleg ce mi se întâmplă, am priceput... Cum să fiu eu într-o relație bună cu Dumnezeu, dacă îmi lipsește recunoștința, mulțumirea și mai ales BINECUVÂNTAREA fiecărei intervenții de-a SA în viața mea? În tenebrele mele Îl acuzam de incorectitudine, că m-a abandonat pe mâna unor nelegiuiți în copilărie, că m-a lăsat să sufăr, că așa și pe dincolo... Dar cine sunt eu, ca să-L învinovățesc? Abia când am început să-L BINECUVÂNTEZ (deși știu că nu are nevoie de binecuvântarea mea), mi s-a luminat cugetul, sufletul, m-am liniștit. Am înțeles că, de fapt, binecuvântez fărâma de dumnezeire dinlăuntrul meu, și, în cele din urmă, creația Sa, adică pe mine însămi. Binecuvântându-i pe apropiați, rude, prieteni sau dușmani, se întâmplă la fel - Îl binecuvântez întâi pe Dumnezeul din ei și, apoi, creația Sa, adică pe ei. Iar tot ce a creat și creează Domnul nu poate fi nicidecum rău, ci „bun foarte”, după cum spune Sfânta Scriptură.
Doamne, dă-mi cuget și inimă curată să Te primesc, să Te binecuvântez și să mă bucur de prezența Ta în mine și în oameni. Amin.
Cu drag și recunoștință,
Mariana
Draga mea Mariana,
E uimitor cum lucrează binecuvântarea, nu?
Care e „puterea” ei? E puterea lui Dumnezeu care ne ridică din josul ființei noastre spre înălțimea ființei noastre care, paradoxal, e în adâncul ființei. Între locul în care ne vede Dumnezeu, cămara de taină din adâncul inimii noastre, și suprafața agitată a sufletului, se află un întreg văzduh inaccesibil conștiinței, ca urmare, lipsit de lumina ei, și bântuit de fel de fel de duhuri ale întunericului acestui veac. Ele, aceste duhuri, exercită o atracție și o presiune fantastică asupra noastră, hrănindu-se cu energiile noastre, și datorită lor trăim cum trăim și reacționăm cum reacționăm de fiecare dată când nu ne lipim de Dumnezeu. Lupta noastră duhovnicească nu este, cum spune Sfântul Apostol Pavel, cu trupul și cu sângele, ci cu aceste puteri vrăjmașe ale văzduhului din noi. Apostolul ne recomandă și multe metode de a ne lupta și merită să luăm aminte la ele. Printre ele, cea mai puternică este binecuvântarea pe care ne-o cere ca pe o ascultare față de Poruncile Domnului. Așadar, binecuvântarea lui Dumnezeu (pe care o învățăm de la Duhul Sfânt încă din Psalmii Vechiului Testament) și a aproapelui este o lucrare a Duhului Sfânt în noi prin care trecem, traversăm „vămile acestui văzduh”. Numele Domnului și binecuvântarea sunt adevărate „rachete” - cum spune Părintele Rafail Noica – ale Duhului prin care zburăm din iad în Împărăție. E important să observăm că ne e de folos binecuvântarea pentru a ne muta din iadul din noi în Împărăția care e înăuntru nostru. Adică, e nevoie să fim conștienți că, de obicei, locul din noi în care ne aflăm când ne supără cineva, sau ne face rău, sau ne împiedică de la bine, sau ne duce în ispită, este iadul pentru că atunci uităm poruncile și suferim sau reacționăm după omul vechi, neevanghelic, necreștinește. Devenind conștienți, adică venind cu mintea, cu atenția în acest iad, degrabă ne dorim scăparea din duhoarea lui și alegem să binecuvântăm și nu să ne răzbunăm, să ne facem dreptate sau să blestemăm. Așa ne smerim, ne lepădăm de noi, ne umilim în fața ego-ului nostru și a pretențiilor lui ca lumea să fie așa și așa și nu cum este... Binecuvântarea ne ridică acolo unde este Domnul și unde sunt îngerii Lui. De acolo toate se văd altfel și lucrăm altfel toate ale noastre.
Cu nădejdea că nu e prea greu ce am spus și că vei trage folos,
Te îmbrățișez cu drag și rugăciune,
Maica Siluana