...
De multe ori am blestemat-o pe mama, şi ea săraca m-a blestemat dar a rânduit bunul Dumnezeu ca mai târziu în viaţă să-mi cer iertare. Multe bunuri ne-a dat Dumnezeu că a rânduit să cer mamei să mă binecuvânteze şi ea săraca a zis: „ Mamă, eu nu ştiu să binecuvântez, ce să zic?” Şi eu luminat de bunul Dumnezeu i-am zis : „ Zi şi dumneata, Dumnezeu să te binecuvânteze”, şi a zis săraca. Şi de atunci de câte ori ne duceam pe acasă şi plecam, ieşea în poartă şi ne zicea „Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi”. Bunul Dumnezeu să ne dea putere la toţi ca să iertăm greşelile părinţilor noştri şi tuturor celor care ne-au greşit şi, îndrăznind, Îl rugăm să dea putere de a ierta tuturor acelora cărora noi le-am greşit. Aş vrea să vă mai spun ceva legat de trecerea la cele veşnice a mamei mele. „Nici la moartea mea să nu vii” aşa m-a blestemat mama atunci când o necăjeam tare, şi aşa ar fi fost, dacă bunul Dumnezeu nu ar fi rânduit altfel. A rânduit bunul Dumnezeu să ne cerem iertare şi să şi mărturisim păcatul blestemului, şi EL în marea sa milă nu numai că ne-a iertat dar a şters şi consecinţele acestui păcat, pentru că în cele ce urmează veţi vedea cum mila Domnului s-a revărsat asupra noastră.
Aşa a fost la trecerea la cele veşnice a mamei mele, Bunul Dumnezeu să o odihnească: Duminică după masă a fost dusă de urgenţă la spitalul judeţean, vomita şi îi era foarte rău. Am primit un telefon de la fratele meu care m-a anunţat şi repede am luat cu mine: o batistă care a fost atinsă de Cinstitul Brâu al Maicii Domnului, ulei de la câteva candele de la Muntele Athos, şi pământ de pe mormântul părintelui Paisie şi m-am dus la spital. Era speriată, am atins fruntea ei cu batista, i-am dat cu un pic de ulei pe frunte şi am presărat un pic de pământ pe trupul ei, i-am spus să nu-i fie frică, orice ar fi Dumnezeu ne poartă de grijă. Mi-a spus că îi este tare rău. I s-au făcut tot felul de analize, de teste, şi într-un târziu un medic i-a făcut puncţie şi a eliminat din lichidul acumulat şi s-a simţit mai bine. Prima noapte a stat sora noastră cu mama. A doua zi dimineaţa m-am dus eu să stau cu mama. Prima dată m-am dus la catedrală să pun o pomenire pentru mama şi bucurie mare, erau scoase pentru închinare Sfinte Moaşte, m-am închinat, le-am sărutat cu gândul să duc mamei mele pe buze atingerea de aceste Sfinte Moaşte. Am stat toată ziua cu ea, am ajutat-o la nişte lucruri la care n-aş fi crezut vreodată să pot să ajut. Era mai bine un pic, mai veselă, şi as putea zice fără să greşesc, mai împăcată. A doua zi, marţi, tot aşa cu sărutarea Sfintelor Moaşte m-am dus la mama, şi mulţumim Bunului Dumnezeu că ne-a dat prin gând s-o întreb pe mama dacă nu cumva ar dori să se spovedească. Mi-a răspuns că da, şi tare mult m-am bucurat pentru asta. Şi acum o, Doamne, mulţumim pentru toate, n-au trecut nici cinci minute de când mama mi-a spus că vrea să se spovedească (eu mă gândeam cum să fac să caut un preot, pentru că nici duminică, nici luni la micul paraclis din spital n-am văzut să fie deschis) şi iată că un preot a venit să-i miruiască pe bolnavi. A spovedit-o pe mama, şi bucurie şi mai mare, a împărtăşit-o. Miercuri dimineaţa (mulţumim Bunului Dumnezeu pentru gând) am luat cu mine o lumânare şi chibrituri şi m-am dus din nou la spital. Când am ajuns mama se simţea tare rău nu prea putea să respire, nu avea stare, se tot întorcea, ajutată bineînţeles, de pe o parte pe alta. Îmi tot cerea apă, şi nu i-am prea dat pentru că aşa au recomandat doctorii, dar ar fi fost mai bine să-i dau să bea. Pe la 10 dimineaţa a cerut să o ridic să şadă şi ca s-o pot ţine mai bine m-am aşezat lângă dumneaei. Au trecut 10 minute când am simţit că se lasă cu capul într-o parte, a intrat într-o comă uşoară, dacă nu ar fi fost asistenta în salon cred că atunci s-ar fi stins. Am aprins lumânarea şi am ţinut-o aproape. I-au pus tot felul de perfuzii dar degeaba. I-am chemat pe toţi fraţii şi au venit, i-am spus mamei că sunt acolo şi a mişcat din ochi ca să ştim că a înţeles. L-am rugat pe părintele să vină şi să facă o rugăciune, şi a venit. Tot timpul cât părintele s-a rugat mama a gemut uşor şi eu am fost sigur că aşa ne spune ea că ştie, şi că şi ea se roagă. Doctorul ne-a spus că poate o mai duce până a doua zi şi noi ne-am organizat care să stăm cu mama. Am rămas eu. Coma s-a aprofundat. Nu mai ţin bine minte dar cred că tot timpul m-am rugat, am primit totul cu multă linişte (sunt bolnav psihic, iau medicamente foarte tari) şi n-aş fi putut trece prin astea dacă Dumnezeu nu m-ar fi întărit. Pe la 4.30-5 după masă am văzut că ritmul respiraţiei mamei scade încetişor, mai rar, tot mai rar, până s-a oprit de tot. S-a dus săraca. S-a stins încet ca o lumânare. Am dus-o acasă şi după ce au plecat vecinii şi rudele care au venit la priveghi sora mea şi fratele mai mic şi eu, dar într-o măsură mai mică, am citit toată noaptea din psaltire, aşa am auzit că se procedează la mănăstire atunci când cineva trece la cele veşnice.
Mulţumim Bunului Dumnezeu pentru toate.
Eu cel care am fost blestemat „Nici la moartea mea să nu vii” prin mila şi purtarea de grija a Bunului Dumnezeu am fost cel mai mult lângă mama. În braţele mele a căzut în comă, eu am fost lângă mama, ţinând lumânarea când s-a stins. Nu sunt vrednic Doamne, pentru toate câte mi le-ai dat. Îți mulţumesc pentru toate.
Vă rog măicuţă să mă iertaţi. Vă mulțumesc că sunteţi alături de mine, că suferiţi odată cu mine, că vă bucuraţi odată cu mine.
Bunul Dumnezeu şi Măicuţa Domnului să vă răsplătească şi să vă ajute.
Un fiu al unei mame
Om drag
Om drag sufletului meu şi iubit de Domnul,
Eu îţi mulţumesc pentru scrisoare şi Îl Rog pe Domnul să folosească fragmentul pus aici ca pe un strigăt către cei ce aleg să creadă mai mult în blestem decât în binecuvântare!
Doamne, deschide urechile noastre către mila Ta cea negrăită!
Şi ajută, Doamne, pe cei ce suferă de afecţiuni psihice să vadă că aceste neputinţe nu ne pot despărţi de dragostea lui Dumnezeu şi de darul Lui. Numai să îndrăznim să credem şi să acceptăm ceea ce ni se pare inacceptabil, aşteptând de la El să facă din asta loc de întâlnire cu El, de intrare în Împărăţie prin uşile pocăinţei adevărate.
Cu dragoste, recunoştinţă şi nădejde
Maica Siluana