Nu am mai simțit în ultima perioadă acel gol sufletesc interior, adică de destul de multișor timp.. însă e în mine un dor de om... acel om.

Dorul de om și cel de Dumnezeu... sunt două doruri și nu se confundă unul cu celălalt, dar îs în același loc, sunt două râuri care curg și se unesc [se pot uni] în marea inimii mele. E în mine tânjirea după prezența lui Dumnezeu, dar mai ales prezența omului... neconfundate una cu alta și totuși împreună, spun mai ales a omului, că mai degrabă am trăit lipsa omului decât lipsa lui Dumnezeu... Sincer nu prea știu cum e să lipsească Domnul, am nevoie să iubesc: și pe Omul și pe Dumnezeu... încap multe și mulți în inima unui om, am să văd... e și aici taină... cred că iubirea e cea care împlinește omul... am să văd unde mă va duce. Și iubire cred că există numai în trei... e discutabil în doi [tre' să fie și un al treilea], nu ai cum iubi de unul singur... acolo e nevoie de iubire, acolo e acel cuvânt: nu e bine ca omul sa fie singur, dar nu e iubire... numai într o relație / legătură există iubire... și-n monahism, iubirea tot în trei e: monahul, Domnul și iubirea și ruga monahului din iubire pentru lume... Hmmm... omul e făcut să iubească și pe Domnul și Omul [ca soț / soție sau ca univers] deci cred ca e normală, firească nevoia mea de iubire a Omului... [iubire nu înseamnă că țin / am sentimente față de cineva, iubirea pentru Om e în trei, eu către el, el către mine și Duhul printre noi în toate sensurile] căsătorit sau monah: iubirea pentru Domnul + iubirea pentru Om...
Sim