Dacă Dumnezeu a rânduit să sufăr pentru a înțelege unele scopuri mai înalte, înseamnă că am înțeles greu ce aveam de înțeles. În ceea ce mă privește, poate că numai trecând prin suferință, prin singurătate, prin boală am ajuns, sau cel puțin așa sper, la înțelegerea unui sens al căsătoriei și al familiei și cumva sper în bucuria regăsirii sensului lor, bucurie pe care am pierdut-o pe parcurs datorită modului în care am înțeles să văd lucrurile și să le interpretez.
Cel mai dificil îmi e să mă iert pe mine pentru modul în care am ales să îmi trăiesc viața, pentru nereușitele mele, pentru faptul că mi-am negat nevoile mele adevărate până la extrem și până când mintea mea și sufletul meu nu au mai putut să ducă...
În acest moment încerc să înțeleg de ce am ales să fiu singură atâta timp, să demonstrez că mă descurc singură, să demonstrez că nu am nevoie de ajutorul nimănui... probabil din mândrie și egoism am încercat să mă salvez singură din lumea tristă în care trăiam și încă mai trăiesc. Am încercat să mă salvez pe mine pentru că planul meu era să îmi fac o carieră ca să am destui bani să îmi pot ajuta familia, să o salvez de la sărăcie și în același timp să pun ordine în familia mea, de fapt încercând să îmi salvez familia, eu încercam să mă salvez pe mine însămi. Dar ordinea mea, nu era și ordinea lor, nu rezolvam situația lor, încercam să îmi demonstrez că eu sunt altfel decât ei, că eu pot singură și că nu o să risc niciodată să fiu înșelată, umilită, bătută, jignită, desconsiderată de un bărbat, pentru că eu asta am văzut în familia mea că se întâmplă cu o femeie și are nevoie de ajutor. Pentru mine a avea nevoie de ajutor și a nu mă descurca pe cont propriu însemna a deveni precum femeile din familia mea.
Dar... am obosit să fiu singură și recunosc că am nevoie de ajutor.
Încă mai am discuții absurde cu mătușa mea care îmi spune ce să fac tot timpul, încă mă mai enervez când mama nu face ceea ce cred eu că trebuia să facă, încă îmi doresc ca lucrurile să fie așa cum sunt la toată lumea care din punctul meu de vedere are echilibru și înțelegere în familie, dar nu e așa.
De multe ori am văzut în jurul meu cupluri cu câte un copil sau doi în care se puteau citi afecțiunea dintre ei, oameni simpli care au avut curajul să se dăruiască unul altuia, cu bunele și relele lor, care și-au asumat responsabilitatea și în același timp greutățile care vin cu întemeierea unei familii.
În cea mai mare parte a vieții mele, în ceea ce privește întemeiarea unei familii sau ideea de a mă căsători nu intra în planurile mele pentru că nu vedeam această posibilitate, mi se părea a fi un ideal care nu se putea îndeplini. Planurile mele erau să fac lucruri prin care alții să îmi recunoască valoarea și în același timp să mă încredințez pe mine, să îmi demonstrez mie că pot mai mult și merit mai mult, că eu pot face sacrificii și pot să îmi asum responsabilități pe care alții nu și le asumă, că pot să schimb lucrurile din jurul meu, să schimb oamenii conform a ceea ce credeam eu că este mai bine sau în ceea ce credeam eu că trebuiau ei să fie potrivit scării mele de valori.
În timp, acest mod de a fi și de a gândi s-a dovedit a fi pentru mine o mare iluzie, o lume falsă pe care o creasem în jurul meu pentru a putea supraviețui. În lumea mea Dumnezeu era un judecător aspru față de obiectivele pe care mi le stabileam și nu reușeam să le ating. Apelam la El în momentele de disperare și teamă cu speranța că ele o să treacă și totul o să revină la un normal impus de societatea în care trăim.
Motivația mea principală era ca familia mea să vadă lucrurile așa cum le vedeam și eu, adică adevărul meu să fie și al lor și să facă ceea ce trebuie. Scopul era să îmi ajut familia, în special pe frații și surorile mele, astfel încât să se salveze de la o existență precum cea din familia noastră. De fapt, îmi doream o cale de scăpare, chiar îmi doream ca cineva să vină să mă salveze de la toate câte se întâmplau și de la toate lucrurile pe care nu reușeam să le rezolv. Căutam de fapt ordinea dezordinii mele...
Îmi este greu să văd în jurul meu oameni care au reușit, oameni care se bucură de ceea ce au și ceea ce sunt, oameni care dăruiesc unul altuia dragoste. Aici îmi este greu să Îl iert pe Dumnezeu, adică de ce la alții se poate, la mine nu s-a putut... mi se pare nedrept, unii pot, alții nu pot... unora le e atât de ușor, altora, ca mine, le este atât de greu...
Mi-a luat mult timp să înțeleg și să apreciez oamenii care fac concesii și au înțelegere pentru oamenii care le sunt aproape pentru că mie mi se părea normal ca ei să își câștige aprecierea prin efort și muncă și primele persoane cu care eu eram critică și le judecam erau persoanele mai apropiate din jurul meu și care ar fi trebuit să își valorifice potențialul la maxim, dar lucrurile nu trebuie să fie într-un mod pe care l-am proiectat eu...
Eu nu am fost în stare să înțeleg motivele pentru care o femeie poate iubi un bărbat decât în mod rațional, adică din motive logice legate de asumarea responsabilității întreținerii unei familii, reușita în carieră, maturitatea. Nu am crezut că pot să iubesc un băiat aşa cum îl iubesc pe C., nu am crezut că pot suferi atât de mult pentru că nu sunt împreună cu persoana pe care o iubesc. Îmi amintesc că aveam colege de liceu care în pauze plângeau pentru câte un băiat și îmi amintesc foarte clar că eu presupuneam că aveau o problemă gravă în familie, că au un necaz, orice altceva decât că sufereau pentru vreun băiat oarecare și de obicei etichetam comportamentul lor ca fiind o toană și le acuzam în sinea mea de imaturitate și slăbiciune.
Am înțeles atât de greu că pot să iubesc un băiat, mi-am dat voie să iubesc un băiat atât de târziu în comparație cu alte fete de vârsta mea și mai ales, nu am crezut că un refuz mă poate doborî și mă poate face să sufăr atât de mult, pentru că eu încă îl iubesc pe C. și nu știu ce să fac cu ceea ce simt pentru el. Îmi e foarte greu să accept că nu o să îl mai văd niciodată și nu o să mai am ocazia să îi spun ceea ce simt pentru el. Aș vrea măcar să știe că un suflet de pe lumea asta îl iubește tare mult și se roagă pentru binele și fericirea lui.
Se pare că eu învăț greu ceea ce am de învățat și Îl învinuiesc pe Dumnezeu pentru lucruri pentru care mă învinovățesc și pe mine și pe părinții mei, Îl învinovățesc pentru faptul că a îngăduit să vin pe lume fără să fiu dorită de părinții mei, pentru faptul că tatăl meu adevărat nu mi-a dorit existența, să nu a dorit să aibă de-a face cu mine și nici măcar nu a vrut și să îmi dea minimum din ceea ce societatea zilelor noastre cere de la un tată, respectiv pensia alimentară (am aflat că nu își dădea adresa adevărată pentru a nu fi găsit și pentru a nu plăti suma respectivă), pentru faptul că a îngăduit ca eu să am o copilărie și o adolescență „presărată” cu alcoolism și violență, că a permis ca eu să înțeleg distorsionat rostul relațiilor între bărbați și femei, că m-a lăsat să îmi asum alternativ rolul de salvator și victimă, că mă lasă să trec prin viața pe care mi-a dăruit-o plină de regrete, frustrare și tristețe, că a îngăduit să îmi fac rău singură, să mă îmbolnăvesc și să îmi fie teamă de o recidivă și de capacitatea mea de a face față vieții și încercărilor ei, că noaptea îmi e frică să dorm ca să nu mi se întâmple ceva, să nu vizez urât, că îmi e frică din senin de monștrii pe care îi creez în imaginația mea...
Ce vreau de la El e să mă ajute să nu îmi fie greu să iert pe cineva când îmi greșește, să pot să îmi cer iertare atunci când rănesc pe cineva, să nu îmi doresc lucruri pe care alții le au și se bucură de ele, să nu îmi mai fie teamă de gândurile mele și de monștrii imaginației mele, să nu îmi fie teamă de reacțiile, judecățile, criticile oamenilor din jurul meu, să nu îmi mai pun încrederea în oameni, pentru că de câte ori am făcut asta am fost dezamăgită, să pot să mă uit fără resentimente și ură la persoanele care mi-au făcut rău în trecut și încă îmi fac, să mă ajute să mă accept așa cum sunt și să nu mai vreau imposibilul de la mine și de la ceilalți, să îmi doresc ceea ce e mai bine pentru mine, să mă ajute să nu mă mai judec și critic pe mine și pe cei din jurul meu, să îmi dea răbdare cu mine și să mă ajute să îmi găsesc liniștea și echilibrul interior, să îmi găsesc sensul și rostul pe pământ.
De când m-am îmbolnăvit nu prea mai pot să dorm. Am momente când dau să adorm și tresar din somn ca și când nu ar fi trebuit să adorm, ar fi trebuit să stau într-un fel de veghe ca să nu mi se întâmple nimic rău. Mă trezesc la orice zgomot și îmi e greu să adorm la loc, de când m-am îmbolnăvit dorm tot timpul cu o veioză aprinsă și televizorul mergând, pentru că mă simt mai bine când oamenii vorbesc lângă mine. Cred că pur și simplu îmi e teamă să fiu singură și îmi închipui tot felul de monștri care mă sperie... Cum am ajuns să fiu așa, nu știu, dar nu mai vreau să fie așa, pur și simplu vreau să îmi fie bine și să mă simt în siguranță...
Sper ca Dumnezeu să mă ajute și să reușesc să îmi găsesc echilibrul, liniștea, pacea sufletească, să mă întărească să pot face față lucrurilor pe care le am de dus la un capăt, sper să aibă milă de mine și mă ierte pentru gândurile negre și rele pe care le-am avut și le mai am, sper să Îi simt ajutorul și să nu Îl mai consider o putere care mă judecă și mă pedepsește, sper să îmi dea înțelegere pentru ceea ce mi se întâmplă zi de zi și răbdare cu mine și cu ceilalți.
Si.