De ceva vreme duhovnicul meu îmi dădea din ce în ce mai des ca și canon să meditez ba la purtarea crucii de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ba la psalmul cincizeci. Nu zic că nu e minunat să meditezi asupra acestei teme, dar la un moment dat m-am și iritat puțin crezând că, domnia sa, îmi dă canoanele într-un mod superficial, doar așa, să scape de mine...
Aceleași canoane atât de des? Chiar nu avea și altceva la îndemână? Pe undeva am înțeles de ce primeam Psalmul. Am devenit violentă și îmi făceam planuri și mai „mărețe” în ceea ce privește acest fapt, dar purtarea crucii de către Mântuitorul nostru m-a pus pe gânduri...
N-am avut de ales, așa că, mi-am făcut canoanele cu multă seriozitate, rugându-mă să aflu ce anume vrea Dumnezeu să îmi transmită prin ele.
La un moment dat, privind eu atentă către Crucea Mântuitorului și meditând profund, mi s-a oprit privirea la placa pusă deasupra capului Său, cu inscripția „I.N.R.I”. Așadar, L-au condamnat pe nedrept, L-au răstignit și din batjocură, I-au pus cunună de spini și acea placă din piatră deasupra capului, dar chiar și așa, El a biruit lumea, a învins și trăiește și azi, fiind Mântuitorul lumii, dându-ne Viață tuturor până la sfârșitul veacurilor!
Mă gândeam eu la un moment dat: Iisus Hristos e pe acea cruce. Și eu am o cruce, fără de care nici n-aș avea ce căuta în fața Lui. El a biruit lumea. Eu nu reușesc nici în ruptul capului să mă biruiesc pe mine! Ce să fie? Care este diferența? Iar mi-a alunecat privirea spre acea placă și mi-am dat seama că și eu am una pe crucea mea, numai că pe a mea scrie altceva (S.K.R.D) și nu din batjocură, ci purul adevăr!
Mântuitorul a luat asupra Sa toată vina noastră,iar noi nu vrem să ne asumăm propria vină! Acum am înțeles, că mi-am acceptat (cu chiu cu vai) crucea, dar n-am acceptat placa! Îmi era rușine!Mândria din mine m-a făcut să strivesc tot ce mi-a ieșit în cale pentru căderea mea și pentru ce s-a scris definitiv pe fruntea mea și toate astea pe drept!
Ce-am scris am scris cu propria-mi mână, nu e nicidecum o ocară adusă asupra mea pe nedrept! Alt adevăr, altă durere!Abia am suportat această durere, dar m-am liniștit pe loc gândindu-mă cât de mult m-a iubit Dumnezeu atât timp cât m-a ferit de umilința de a mă târa cu, crucea mea în fața mulțimii, să suport scuipări, bătăi,biciuiri,cununa de spini... Nu mi s-a dat oțet în loc de apă, și n-am fost împunsă cu sulița... În loc de toate astea eu am primit iubire, iertare, milă, mângâiere și Apa Cea Vie, Apa Vieții!
La Seminar am învățat să nu mai învinovățesc pe nimeni pentru căderile mele. La început mi-a fost foarte greu să accept acest îndemn, dar cu toată durerea am început să caut cauza căderilor mele repetate și interminabile.
Cu cât mă apropiam mai mult de adevăr, cu atât mai mult m-am zbătut să neg totul, dar de data asta n-a mai ținut figura.
Printre multe altele am constatat cu stupoare cauza de bază. Aceasta nu a fost altceva decât CURIOZITATEA! Un rol important au mai avut frica și plictiseala, iar mândria a avut grijă, ca acest coșmar să nu se poată termina degrabă.
Curiozitatea m-a determinat să „verific” dacă anumite judecați, emise asupra unor oameni, sunt adevărate sau nu, plictiseala și frica de singurătate mi-au dat un fel de avânt și curaj în căutarea „adevărului” (găsindu-mi astfel ocupație) intrând astfel și total inconștientă în labirintul din care nu am mai putut ieși!
De fiecare dată, când mă apropiam spre ieșire din acest labirint, mândria mă îndemna să mă întorc și să mai demonstrez ceva din slăbiciunile celorlalți și din atotputernicia mea...
„Demonstrațiile” mele n-au făcut altceva decât să mă secătuiască de toate puterile și nu mă mir, pentru că tot eu voiam să-i și ajut pe acești oameni să se ridice!
Eu mă așezam în fața lor pe post de oglindă, dar pe ei nu-i vedeam ca oglinzile mele!
Părți bune în ceilalți foarte rar am văzut, dar în mine nu le-am regăsit și nici nu i-am iubit pentru asta... Nu i-am iubit, pentru că nici în ziua de azi nu știu ce este iubirea. Mă doare acest fapt, pentru că știu că cei ce nu iubesc nu-L cunosc pe Dumnezeu, dar nu pot nega acest adevăr la infinit! Nu știu ce este iubirea, n-am nici cea mai mică idee!
Petrec foarte mult timp cu Dumnezeu, îmi place nespus de mult compania Lui, iubirea Lui, îmi place tot ce îmi oferă, îmi place cum mă răsfață, cum îmi alină durerile, mă minunez în El, mă duc după El și Îl iau în inima mea, Îl duc cu mine peste tot, Îi dau Slavă și Îi mulțumesc pentru toate, dar cam atât... Simt că El dă totul, iar eu doar primesc și nu dau nimic.
Măicuță, de fapt ce e iubirea?
Vă îmbrățișez cu DOR și drag, VĂ SĂRUT MÂNUCĂLE FRÂNTE și VĂ IUBESC?!? MĂICUȚA MEA FRUMOASĂ, PREȚIOASĂ și DE DUMNEZEU BINECUVÂNTATĂ!
Cu mult respect, admirație și recunoștință, al dumneavoastră copil: Kati