Maică dragă,
Într-unul din mesajele dumneavoastră, spuneți că trebuie să arătăm mereu gândurile noastre Domnului. La fel, într-un text al părintelui Rafail, zice: „Iar gestația de aici constă nu într-o formare mecanică, minut cu minut, secundă cu secundă, noi celule, schimbări, adăugări, ci minut cu minut, secundă cu secundă, un dialog cu Făcătorul nostru.”
Cred că am înțeles greșit, Maică, lucrul ăsta pentru că eu mă gândeam că trebuie să vorbesc cu El de toate, adică să îmi spună ce să fac în toate... dacă să trec strada pe aici sau e mai de folos să trec pe sub pasaj, dacă să îl sun pe X sau nu, dacă să inițiez o discuție sau nu. Deci cumva Îl puneam pe Dumnezeu să facă lucrurile în locul meu? Eu, a fi cu Domnul în fiecare clipă, nu puteam să înțeleg altfel. Și îmi făceam așa de mult rău... că vedeam că nu vine răspunsul, și deci că Domnul nu vorbește cu mine, nu dă răspunsuri. Nu înțelegeam cum să fii hotărât și să Îl consulți pe Domnul în același timp ca să faci voia Lui? Ce poate însemna altceva a te locui Hristos?
Se mai poate în zilele noastre doar „de va voi omul, de dimineață până seara poate să fie desăvârșit”? Cred că trebuia să zică aici niște condiții: după o anumită vârstă, să nu fie codependent sau cu alte afecțiuni psihice etc.
Aseară am fost la o nuntă. La un moment dat m-a luat tata la dans. Am refuzat complet la început, dar apoi mi-am dat seama că vreau și eu să mă „verific” cât de ușoară la dans am devenit. Vai, Maică, eram așa crispată. Ori era tata prea brutal în mișcări, ori eu prea rigidă. Nu mă puteam „preda” deloc. Oare nu mă puteam preda pentru că era tata (principalul meu răufăcător) sau era doar vina mea și chiar nu sunt „ușoară la dans”, nici la propriu, nici la figurat? Că simțeam împotrivire și dorința de a controla eu, o rigiditate generală în dansul cu tata. Poate credeam că dacă mă las în voia lui, cum am mai făcut-o când nu aveam de ales atunci când eram copil, mă va face din nou să sufăr?
Cu drag,
Ioana