Am găsit în sfârşit binecuvântarea!
Mi-a luat multe sesiuni, căutând mai întâi întâmplarea. Pur şi simplu nu ştiam asupra a ce să zăbovesc în căutarea mea în mine. Am crezut că trebuie să mă uit în trecut şi am căutat diferite scene ale vieţii mai mult sau mai puţin vechi, mai apăsătoare ori dureroase. Erau însă întâmplări digerate, nu mai ştiam la ce să mă gândesc despre ele. Am crezut apoi că trebuie să caut oricum în relaţionarea mea cu ceilalţi, a celorlalţi cu mine. Alte întâmplări mi s-au derulat prin faţa ochilor minţii, s-au retrăit în mine. Digerate şi ele. Nu erau nici acestea.

Mi-am dat seama apoi, într-o clipă oarecare, că trecutul este şi ieri. Că trebuie să caut "blocajul", nu momentul. Într-o clipă de sinceritate mi-am dat seama că blocajul meu s-a petrecut recent, anul acesta. Acel aşa numit de psihologi atac de panică. Ăsta era nodul meu. El a declanşat frica. În el trebuia să cobor. Au urmat alte încercări de a revizualiza, retrăi momentul. Cu împotriviri şi teamă. Ultima dată am reuşit întrucâtva, dar nu găseam formula binecuvântării. Am încercat să binecuvântez frica mea aşa cum este ea, nu îmi venea totuşi la îndemână să binecuvântez frica, fie ea şi a mea, parte din mine. I-am binecuvântat pe cei care au făcut parte din decorul fricii mele, care aparent ar fi putut să o declanşeze, dar am înţeles apoi că ei nu aveau legătură cu mine. Ei se existau pe ei, iar eu îmi existam frica mea. Eu, deci, nu ei.

Astăzi era ziua când ar fi trebuit să reiau sesiunea. Epuizată, după trei nopţi de nesomn, din pricini amestecate, o viroză a trupului, amestecată cu viroza sufletului probabil. Am citit uşor indicaţiile părintelui şi am stins calculatorul. Am rămas pe scaun de data asta, cu ochii deschişi (de regulă mă întindeam şi închideam ochii). Era mai degrabă întuneric în cameră. Întrezăream conturul chipului Mântuitorului alături de calculatorul stins.

M-am destins... repede, simplu, fără să zăbovesc prea mult. Mi-am oprit puţin respiraţia şi m-am gândit că sunt o păpuşă de lut. Am inspirat şi am prins viaţă, am devenit chip al vieţii, al iubirii, al adevărului. Mi-am amintit că de dimineaţă am citit frântura de text din mărturia mea pe care aţi postat-o pe internet. Mi-a plăcut cum m-aţi semnat, "un fost vânător de idealuri". Un fost, nu un vânător. Un vânător ratat de idealuri. Ce m-a bucurat cuvântul ăla "fost" şi "ratat", am mai respirat şi am revăzut momentul panicii mele. Simplu, scurt, uşor, fără împotrivire.

În câteva clipe am înţeles că blocajul meu este despre mine, cu mine, în mine... nu are legătură cu ce mi-ar fi făcut ceilalţi. I-am căutat aşa mult în ceilalţi, în vinele sau meritele lor, în amprentele lor în mine. Dar la mine a fost altfel, la mine era despre amprentele mele în mine, despre ieşirea mea din mine, despre golul meu din inima mea, în care am încercat să înghesui felurite şi neînchipuite păreri. Despre golul din inima mea pe care îl poate umple numai Domnul meu şi Tatăl meu şi Prietenul meu, Iubirea şi Adevărul meu. A venit de la sine binecuvântarea, ca şi gândurile, concomitent, legându-se una de cealaltă. "Doamne, fii binecuvântat în mine". Doamne sunt aici, Te chem, Doamne fii! Fii în mine şi fii binecuvântat în mine. Că dacă Tu eşti în mine şi eu sunt în mine. Şi sunt întreagă. Iar eu întreagă, cu mine şi cu Tine, îmi umplu inima. Iar cele de prisos ies, pentru că nu mai încap. Şi odată cu ele şi frica. Ar fi stat, dar nu mai e loc pentru ea. Nu are unde să plece capul. Nu mai încape. Şi atunci pleacă şi rămân eu şi cu Tine. Adică Tu. Adică eu. Adică inima mea.

După ce am rostit binecuvântarea de câteva ori, am înţeles cum am umblat până acum de colo colo cu inima goală... şi cum în locul gol şi spaţios s-au instalat atâtea. Şi ce bine se instalaseră... Cum simţeam că se instalează de câţiva ani şi cum căutam... aşa cum căutam în ultimele luni formula binecuvântării, cum căutam să înţeleg ce îmi lipseşte, ce ar trebui să înţeleg .şi să ştiu şi să fac. Mi-am amintit aşa limpede cum în tulburarea mea de anul trecut cred, de vara trecută, L-am rugat pe Dumnezeu să mă înveţe şi pe mine ce e iubirea, să înţeleg şi eu asta. L-am rugat cu oarecare neîncredere, credeam şi nu credeam că e pentru toţi să afle, voiam şi parcă mă temeam să aflu... ştiu că am ezitat puţin înainte să cer asta pentru că mă gândeam că o să mă doară. Un fost vânător de idealuri, fricos pe deasupra. Adică dacă s-ar putea să trăiesc, dar... să nu trăiesc. Păi ori trăiesc, ori nu trăiesc. Ori vreau, ori nu vreau. Am ales că vreau. Că vreau să cunosc iubirea chiar dacă o să îmi ia toată viaţa (în condiţiile în care ar fi fost să trăiesc mult chiar, m-am gândit eu curajos), chiar dacă avea să mă doară până aveam să mor de durere (partea asta n-am asumat-o chiar cu inima deschisă, dar mi se părea că n-o să se poată altfel. Deci am zis: Doamne, eu înţeleg că bucuria trece prin suferinţă, eu fug de suferinţă, dar dă-mi Tu să o pot trece dacă trebuie. Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Aşa cum îmi e de folos). Şi astăzi s-au legat toate în câteva clipe. Toate-toate. De la fiecare om care mi-a ieşit în cale de atunci până acum, de la fiecare cuvânt al lor, de la fiecare atitudine, a mea şi a lor. Am simţit că Dumnezeu m-a ascultat. Că după ce eu am ieşit din mine, a plecat şi El din mine, în căutarea mea. Şi m-a găsit şi m-a readus în locul meu să mă odinesc, că am ostenit destul. Şi s-a întors şi El în mine apoi. Şi acum suntem amândoi la locul nostru din inima mea.

Şi da, e mai uşoară respiraţia. E mai uşor să respiri din tine, decât din afara ta. A dispărut şi nodul din gât, care începusem să cred că are cauze fizice. Nu ştiu dacă am mai fost eu în mine... poate că am hoinărit până acum.

Aşa o bucurie simplă şi autentică şi o linişte deplină să fii tu în tine, alături de Dumnezeu, care este parte din tine.

Încă de ieri, inima mea intuia ceea ce eu nu aflasem încă; aceea că nu sunt un vânător de idealuri, ci un fost vânător de idealuri. Începeam să mă întreb de ce reîncep, timid, să îmi fac obişnuitele lucruri fără fiorul temerii care m-a însoţit obsesiv în ultimul an.

Acum stau comod în inima mea, eu cu mine şi cu Domnul meu. Mă tem să nu mă ademenească ceva, cândva... poate mâine, peste o lună, cinci ani, să ies din nou, să mă exilez din mine sau să nu-L alung pe Domnul meu din mine. Să nu ne despărţim şi să nu ieşim, ca să nu lăsam loc altora în inima mea. Asta să fie străduinţa noastră, Doamne. A mea cu Tine! A noastră împreună, în inima mea!

Ce greu am înţeles cum e iubirea. Tainică, delicată, adâncă... dacă eu am plecat din inima mea a plecat şi El. Dacă m-am întors eu, S-a întors şi El. L-am alungat şi a plecat, m-am întors şi a venit înainte să-L chem. Aştepta numai să mă întorc şi eu. Să fim din nou împreună, să dăm din nou viaţă inimii mele. Acum am înţeles, dar cred că începe alt drum. Să învăţ să şi fac ce am înţeles, să fiu ce am înţeles, iubire adică... Alt drum... de mâine încolo...

I