M-a dus Dumnezeu unde m-am născut şi am fost botezată, ca să mă întâlnesc cu acel copil care am fost. Numai pe acest copil îl pot iubi, numai aşa pot începe să mă iubesc - şi să mă împac cu mine. Cu mine sunt în război, nu cu alţii, pe mine nu mă pot ierta. Total neaşteptată descoperire...
Povestea unei vieți e povestea unei îndelungate deformări. Iubirea copilului cuprinde totul şi pe toţi, pe el şi pe ceilalţi la fel. Apoi, din cauza păcatelor, această iubire se deformează şi devine „iubire” de sine, care de fapt nu mai e iubire ci ură de sine, fiindcă „iubeşte” păcatele. Cum nu e cu putinţă să nu păcătuieşti, tot omul are deformată iubirea în iubire de sine, care îl face să fie rob păcatului, să nu se iubească pe sine şi pe ceilalţi egal şi normal. Omul nu poate iubi păcatul, aşa că este astfel atacat şi înşelat, îi este deviată şi deformată iubirea cea bună sădită în el de Dumnezeu şi transformată în iubire de sine, care de fapt e „iubire” de păcat. Cu „iubirea” asta poate iubi păcatul şi-l poate făptui, altfel nici nu l-ar putea făptui, că nu-l iubeşte şi iniţial îi este indiferent, nu-l cunoaşte, apoi îl urăşte. Iubirea iniţială „arată” ca o caldă bunăvoinţă faţă de toţi şi toate. Omul este înăuntrul creaţiei a tot ce este, nu în afara ei, e înglobat egal în ea şi, ca atare, totul e iubit egal, şi totul e numai iubire. Deformarea în iubire de sine îl scoate pe om dinăuntrul creaţiei şi îl transformă în judecătorul ei. Se judecă pe sine şi pe ceilalţi fiind despărţit de sine şi de ceilalţi. A devenit vrăjmaşul creaţiei, al lui Dumnezeu şi al lui însuşi.
Iv.