Vreau să împărtășesc și eu, celor care citesc acest site, unele din limpezirile cu care m-a blagoslovit postul Maicii Domnului.
Am constatat cu multă bucurie, ca și altă dată, ce perioade minunate sunt posturile de peste an și ce multă bucurie și alinare sufleteasca îți pot aduce. La noi la catedrală s-a cântat Paraclisul seară de seară și deși îl auzisem de atâtea ori și îl citisem de nenumărate ori, totuși parcă acum prima dată înțelegeam cu adevărat cuvintele din el și niște formulări care înainte mi se păreau cumva simbolice, acum le vedeam ca descrierea celei mai adevărate realități a sufletului omenesc. Ce poate fi mai real și mai adevărat decât: "Rugăciunea mea voi vărsa către Domnul și Lui voi spune necazurile mele, că s-a umplut sufletul meu de răutăți și viața mea de iad s-a apropiat, ci ca Iona mă rog: Dumnezeule, din stricăciune scoate-mă!" sau "Tămăduiește neputința sufletului meu și durerile chinurilor mele, Fecioară, ca să te slăvesc, Preacurată, în veci." sau "Pe mine, care zac de boală, în locul cel de răutate, tămăduiește-mă, Fecioară, și mă întoarce din nesănătate în sănătate." și "O, prealuminate nor, Maica lui Dumnezeu, pe cei ce se lupta cu noi, surpă-i cu dreapta ta cea stăpânitoare și atotputernică, și celor ce sunt în scârbe le ajută, pe cei asupriți îi mântuiește și îi dezleagă de păcate pe cei ce se roagă ție, că toate le poți câte le voiești."
Căci de multe ori citind paginile acestui site m-am cutremurat de câtă durere poate îndura sufletul omenesc și cât nu se îndură el să se dezlipească de această durere, alergând degrabă la Maica Domnului-care toate le poate, deși știm bine că: "Bogăție de tămăduiri verși, Fecioară, celor ce te laudă cu credință și preaînalță Nașterea ta, cea negrăită." Da, dar, omul își "oblojește" durerea și nu vrea să creadă că poate ieși la alt liman -un liman sufletesc- căci nu ar trebui decât să ceară: "Rogu-mă, Fecioară, risipește-mi tulburarea sufletului și viforul scârbelor mele, că tu, Mireasă Dumnezeiască, pe Hristos, Începătorul liniștii, ai născut, ceea ce ești de Dumnezeu fericită." Și asta în principal pentru că nu avem "urechile inimii" deschise ca să putem spune: "Auzit-am, Doamne, taina rânduielii Tale, înțeles-am lucrurile Tale și am preaslăvit Dumnezeirea Ta." Nu avem încredere în puterea rugăciunii pentru că rugăciunea noastră e formală. Eu, de multe ori citesc aceste minunate rugăciuni nu încercând să pătrund sensul cuvintelor, ci rostindu-le ca pe niște "mantre", ca pe niște formule magice, totemuri care să mă apere de rău, dar și așa Dumnezeu și Maica Domnului se îndură! Dar când pătrunzi cu înțelegere ceea ce citești, o ce minune! În suflet se deschide cerul, viața se liniștește și se înseninează și nimic din ce îți pot face oamenii nu mai are puterea de a-ți zdrobi pacea interioară. Asta a fost "limpezirea" pe care am trăit-o în privința rugăciunii. Apoi, vineri seară, pe când mă aflam la Nicula, părintele nostru Teofil de la Catedrală ne-a vorbit la un moment dat despre iubire. Că multe se petrec din lipsa ei. Dar ce este oare iubirea? Că de multe ori socotim greșit ce este ea și atunci trebuie să recitim pasajul cel mai minunat despre iubire, cel din Corinteni: "Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată". Niciodată nu am putut să pun cap la cap vreun simțământ de-al meu interior care să fi semănat cu ceea ce se spune aci și pe care eu să îl numesc "iubire". Și părintele nostru a zis: fiecare să cerceteze în inima lui să vadă dacă găsește ceea ce s-a citit. Așa mi-a picat mie fisa, ce este defapt această iubire care dacă nu e, nimic nu e. Că iubirea e defapt o stare interioară de permanentă jertfelnicie, acel permanent: nimic pentru mine, aceea dispoziție de a dărui și ce ai și ce n-ai, dar mai ales din puținul pe care îl ai: material sau sufletesc. Și mi-a dat Dumnezeu să simt câtă bucurie este în această jertfelnicie, chiar în ziua de praznic când deși mă culcasem târziu în noapte și dimineață mă dusesem la liturghie și venisem cu o stare de rău acasă, de la căldură sau de la efort, nu știu totuși, având ca musafiri pe socrul, cumnatul și nepoata mea, i-am primit cu multă bucurie și le-am pus masa și i-am servit și am avut de revărsat din suflet căldură și veselie și după ce au plecat m-am pus în pat și am "gustat" ca pe un fruct minunat tot ceea ce trăisem și care se numea iubire. Atunci mi-a arătat Dumnezeu că a dărui e o bucurie mult mai mare, mai deplină, mai împlinitoare decât a primi și asta în orice domeniu: material, sufletesc, duhovnicesc.
Că atunci când dai, când ești dispus mereu să dăruiești Dumnezeu îți dă înapoi măsura aceea plină, clătinată, îndesată și ceea ce primești de la El, e mult mai presus de orice ai putea să primești de la astă lume. Și am mai avut parte de încă o limpezire, tot în biserică fiind.
În ziua aceea o fină de a mea mă rugase să o ajut pentru un referat, îi trebuiau niște grafice făcute pe calculator. Nu era mare lucru de capul lor și nu îți trebuia o știință înaltă să le faci. Totuși, poate pentru că făceam un bine cuiva, am trăit o stare de creativitate plină de satisfacție și cumva m-a dus gândul la clipa în care creația fiind terminată, Dumnezeu a constatat că erau toate bune foarte.
Satisfacția de a crea ceva, și nu există măsură în acest domeniu, de la o casă pe care ai curățat-o exemplar sau de la o mâncare gustoasă făcută până la o teză de doctorat sau o carte scrisă, satisfacția e aceeași și omul e fericit și bucuros în ea, bucurie pe care trândăveala și huzurul niciodată nu ți le pot da.
Ei, bine, mergând în seara aceea la biserică, mi-a fost dat să văd suprema creativitate de care e în stare omul, și în special femeile: ochii mei au dat peste o familie deosebită venită la slujbă: o mamă cu trei fete. Ca niște flori erau, îngrijite și pline de bunăcuviință, și fetele se strângeau în jurul mamei lor, îmbrățișând-o din când în când. Acolo mi s-a părut că e măsura deplinei creativități a omului: căci ce mare minune ca din trupurile noastre să răsară aceste ființe minunate și apoi să le crești și să le îngrijești cu trudă și cu nevoință până la a ajunge o mângâiere pentru ochiul și inima omenească. Uite așa am ajuns la concluzia cea mai firească despre cum poate fi omul fericit și împlinit și bucuros: dacă aleargă mereu la Dumnezeu și la Maica Domnului, cu sufletul, cu rugăciunea, dar și fizic, în biserică, dacă e dispus să iubească, să dăruiască, și dacă orice activitate a lui o tratează ca pe un moment de creativitate, iată, omul are tot ce îi trebuie ca să fie bucuros, să-și traiască viața în pace și la final să își dea sufletul în mâinile Lui, împăcat cu toate.
Am scris acest mesaj din prea plinul inimii ca să dăruiesc și eu cui va citi măcar puțin din ceea ce eu am primit de nenumărate ori citind mesajele de pe site.
Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți și să reverse Harul Său peste maica noastă dragă Siluana, pentru tot binele pe care l-a răspândit în lume.
Cu drag,
Ildi