Sărut mâna, Maica Siluana!

Acum trei ani şi jumătate am luat contact mai substanţial cu Biserica, începând să mă spovedesc sistematic la un duhovnic. Am însă mare scandal sufletesc. Nici nu ştiu cum să înfăţişez urâciunile acestea ale mele, pentru că îmi par atât de complicate, că nu văd de unde să le încep.

În primul rând, nu reuşesc niciodată să-mi fac canonul - dacă îl fac cantitativ, am inima învârtoşată şi nici un fel de pocăinţă; însă de multe ori nici cantitativ nu-l fac, pentru că aproape întotdeauna când încerc să "forţez", ca măcar cantitativ să-l fac, inima mea devine amară ca pelinul şi ajung la necredinţă şi la gânduri şi sentimente otrăvite, sau chiar la hulă, sfidare şi obrăznicie faţă de Preabunul. Poate că problema este dezorganizarea mea cruntă - întotdeauna se găsesc alte lucruri mai urgente (uneori nu lipsite de legitimitate, ca în cazurile în care trebuie să ajut pe cineva din apropierea mea, şi las rugăciunea pe mai târziu, când de regulă nu mai am nici un fel de avânt, nici măcar pentru a începe rugăciunea).

Toată viaţa mea am fost o dezordonată şi o leneşă, aşa că de multe ori nici nu-mi pot identifica măsura, nu am nici un fel de dreaptă socoteală. Din această pricină, ajung adesea la o stare de spirit în care mă caracterizează perfect definiţia "om care nu crede în nimic". În timpul adolescenţei, din cauze destul de dureroase, am trăit în aşteptarea aneantizării, "în fiecare clipă aşteptam să se deschidă pământul şi să mă înghită", ca să nu mai fiu motiv de necaz; nici măcar nu aşteptam iadul, ci doar aşteptam anularea, aşteptam pe "zero absolut", la care încetează orice mişcare, fie ea bună sau rea. Ecourile acestei aşteptări revin mereu şi în momentele când "forţez" inima la rugăciune. Simt foarte multă resemnare în faţa iadului, ca şi cum m-ar fi înghiţit deja definitiv. Nu mă sperie destul de tare iadul, deşi l-am privit de destule ori, şi probabil de aceea, nici Raiul nu mă motivează aşa cum ar trebui. Este ca şi cum ar exista două versiuni sufleteşti în mine, ca şi cum ar exista două planuri care se succed într-un ritm pe care nu-l înţeleg.

Înseşi cuvintele îşi pierd substanţa în această succesiune, astfel că adesea ajung să nu mai înţeleg ceea ce am trăit cu câteva zile în urmă, să neg acele trăiri sau chiar să-mi răstălmăcesc afirmaţiile care îmi păreau cât se poate de sincere. Sunt sigură că dacă voi reciti această scrisoare peste cinci ore, mult din ceea ce am scris mi se va părea cu totul străin. Adesea mă regăsesc falsă faţă de mine însămi, de parcă aş vorbi cu gura altcuiva, sau aş gândi cu mintea altcuiva, de parcă altcineva mi-ar trăi viaţa. Ceea ce m-a ţinut în viaţă a fost mereu speranţa că Dumnezeu nu mă va lăsa, speranţa pe care o am şi acum, dar această speranţă nu este aşa cum ar trebui, dublată de dragoste şi de credinţă - uneori adevărurile de credinţă, de pildă, îmi par motive literare. Poate că nu am suferit destul ca să dobândesc gramul de înţelepciune şi de inimă.

Poate îmi puteţi spune ceva în legătură cu aceste lucruri şi poate că îmi va veni vreo idee bună... Vă mulţumesc.

Iuliana