Uneori sunt tare greu de înghițit spovedaniile. Parcă mă zdrobesc cuvintele părintelui. Le primesc cum știu, cum pot. Îi repet lui Doamne că Îl iubesc, dar m-am dus spre ieșire. Mă doare prezența Lui. Mi-e frică să nu fie mai mult imaginația mea decât realitatea. Dar nu cred. Oarecum simt totul ca pe un răspuns la rugăciunile mele... un răspuns care parcă e prea greu. Un răspuns care nu mă mai alintă. Și dacă nu mă alintă mi se pare că nu mă iubește. Dar și dacă ar fi așa, eu Îl iubesc!!! Și când spun asta simt că de fapt EL mă iubește. Probabil am să mai stau la intrare, să mai fac botul mare și ochișorii triști. Și am să mă mai zbat și am să mai urlu... sunt prea copil în relația cu Doamne. Uneori aș vrea să nu mai fiu așa, să fiu și eu vitează și să rabd fără să țip că mă doare. Dar mă doare!!! Binecuvântată fie durerea asta!!!
Sâmbătă mi-a fost rău tare. Și mă uitam la trupul meu cum suferă și îl lăsam să sufere... Și m-am calmat. Eram agitată, eram bombardată de tot felul de gânduri și primeam multe și treceam de la o stare la alta. Încerc să mă spovedesc de mult dar n-am avut curaj. Sâmbătă mi-a fost rău. Și Duminică m-am cumințit. Am stat cuminte la Sfânta Liturghie... iar apoi parcă mi se plantaseră picioare în pământ, că am rămas deși îmi venea să plec. Slavă Domnului pentru toate!!!
Știu că nu aveți timp să răspundeți, dar nu vă scriu pentru răspuns. Doar așa, să vă dau de știre ce mai trăiesc pe dinăuntru. Că dacă vă văd nu am curaj să spun nimic și mă prefac că plouă…
Mulțumesc pentru îmbrățișări și drag.
Sărut mâna, Măicuța mea!
C-V