Doamne ajută, dragă Măicuță!
Vă scriu pe această adresă de e-mail pentru că am început Seminarul iertării astăzi, dar nu am formulat încă răspunsuri la teme. Însă descoperirea pe care am făcut-o despre mine are legătură cu începerea acestui Seminar. În mintea mea s-au amestecat lucruri pe care le știam, lucruri pe care le-am aflat, și îndrăznesc să spun că și mila lui Dumnezeu.
Am înțeles (poate parțial) de ce am avut acele gânduri criminale și de sinucidere. Pentru că este modul suprem pentru mine de a mă pedepsi. Care este cea mai mare durere pe care cineva ar putea-o simți toată viața, cum s-ar putea cineva pedepsi neîncetat, cel mai tare dacă nu ucigând cea mai dragă ființă. Sunt lucruri dure și nu știu exact cum să mă raportez la aceste gânduri, căci au fost fugare iar eu din cauza fricii m-am lăsat „devorată” de ele. Sigur că e dureros, e dur, e greu, dar asta este suferința mea. Și într-adevăr o simt ca pe o patimă. Am căutat să mă pedepsesc permanent, prin gânduri mai ales. Alimentate probabil și de ceva foarte necurat. La fel sinuciderea ar fi venit ca o pedeapsă maximă pe care mi-aș fi putut-o aplica, pentru că... mă simt vinovată permanent, vinovată că exist, vinovată că sunt, vinovată că aș putea să nu mai fiu. Am descoperit că vinovăția și aproape ura pe mine însămi e cel mai adânc lucru pe care îl trăiesc.
Când mă voi ierta voi fi liberă?
Și știu lucrurile astea pentru că s-a milostivit Hristos de mine. Mi-am zis că-L voi cunoaște și eu pe Hristos, că va veni și la mine cu Iubirea Sa supremă despre care tot citesc și aud.
Și vreau să vă întreb... eu trăiesc destul de mult rațional... nu pot să înțeleg și să-mi imaginez de unde vin toate lucrurile astea, rezolvările, dilemele. Ce aport am eu la rezolvarea unei probleme și cât este voința lui Dumnezeu? Cu ce contribui eu la rezolvarea unei probleme. Dumnezeu nu vrea răul omului, asta e clar, dar cât de mult îngăduie să sufere un om dacă există oameni care se sinucid? Înseamnă că există totuși voința omului peste care Domnul nu poate trece? Of, Doamne... Ce să fac? Cum să înțeleg lucrurile astea și să scap de teama de mine însămi, de mintea mea, de mine...
Îmi dau seama că mie mi se pare că va trebui să sufăr foarte mult în viață: torturi, martiraje, acuzări, bătăi, dureri sufletești de neînchipuit, chinuri de nesuportat, și că Dumnezeu așteaptă ca eu să prind odată curaj și să zic: Da, Doamne, nu mi-e frică, iar în momentul ăla El îmi va trimite un potop de năpaste. Căci eu sunt cea mai păcătoasă, dar păcătoșenia înțeleasă greșit, sunt sigură, pentru că altfel nu aș suferi atât. Literatura religioasă pe care am citit-o cum a contribuit la sporirea suferinței mele? Poate că am văzut în ea doar calea de a-mi provoca noi și noi suferințe. Simt starea pe care o am ca pe o patimă, dar astăzi încercând să nu mă mai simt vinovată la tot pasul, am întrezărit perspectiva Omului Nou, renăscut. Măicuță, mi se pare minunat că...înțeleg că eu, chiar eu, aș putea renaște prin Hristos și deveni omul care ar fi trebuit să fiu dacă nu aveam copilăria pe care am avut? Dar mi-e teamă... și simt uneori că parcă nu e vorba despre mine, parcă aș trăi un vis... aș vrea să neg că mi se întâmplă mie... eu sunt bine, eu sunt perfect, am părinți minunați, am avut o copilărie minunată și sunt cea mai fericită fată... și apoi suferința, realitatea, încă nu accept că e viața mea și mi-e o teamă....
Și apoi vă întreb, cum să fac ca această dorință pe care o am acum de a mă vindeca să nu se transforme la rândul ei într-o stare pătimașă? Relaxare... Dar eu multe lucruri le înțeleg rațional și când e să le aplic... suferință. Am ajuns la concluzia rațională că te rogi la Dumnezeu, dar împreună cu Dumnezeu, nu ești singur, nu e o distanță infinită între mine și Dumnezeu, El mă ascultă implacabil de undeva de sus și mă mai ajută uneori, trimițându-mi câteva clipe de odihnă. Nu se poate să fie așa. El este cu mine în suferințele mele, în disperările mele, dar eu nu am, nu știu ce nu am, dar nu vreau să mă simt vinovată pentru asta căci știu Îl voi simți în mine cândva, că Îl voi cunoaște în mine și atunci voi fi liberă și fericită.
Oare cât voi mai aștepta? Cine știe...
Doamne ajută! Vă îmbrățișez și vă doresc tot ce vă e de folos!
X
Te îmbrățișez, Suflet drag!
Îți mulțumesc mult că mi-ai scris! Sunt sigură că Domnul binecuvântează întâlnirea și lucrarea noastră împreună și că va fi spre folosul altor suflete care trăiesc chinul tău.
Te aștept cu Seminarul și prin el vei primi toate răspunsurile de care ai nevoie.
Vom birui, Copile drag!
Spune-mi un nume de Botez ca să te pomenesc în rugăciune, te rog! Pe site, dacă pun mărturiile tale, când îmi dai voie, nu punem nume.
Te îmbrățișez cu mult drag și multă încredere că vom trăi curând primele semne ale bucuriei după care însetează inima ta. Deja El, Domnul e în tine așa cum spui, și vei deveni conștientă de prezența și iubirea Lui de îndată ce vei accepta să suferi împreună cu El toate ale tale și să crezi că a suferit dintotdeauna cu tine. Tu nu erai cu El, El era cu tine. Poate că ești, sau ai fost supărată pe El că nu L-ai simțit, că n-a făcut nimic pentru tine în acele chinuri cumplite, dar vei înțelege în curând că a făcut tot ce era de făcut ca Dumnezeu. Tu, copile drag, nu aveai cum să ai alți părinți. Nu aveai cum să ai altă copilărie de vreme ce ei, acești părinți te-au zămislit. Domnul n-a făcut decât să binecuvânteze zămislirea ta, dăruindu-te pe tine ție însăți și dându-ți puterea să fii o persoană unică, minunată și de neînlocuit în întreaga creație, în ciuda necazurilor pe care urma să le trăiești în casa ta și în lumea în care veneai. Bucuria Domnului nu ține de reorganizarea familiei, a societății sau a vremii, ci de felul în care primim puterea Lui ca să fim vii și să ne bucurăm de Darul Lui în orice condiții. Desigur asta nu se poate de la început. Mai întâi creștem cu trupul, de la o celulă, la câte avem acum, cu sufletul și cu duhul. Când ajungem la ceasul nostru, la vremea în care spunem DA lui Dumnezeu, și Îi încredințăm Lui toate așa acum au fost și sunt în noi, începem să fim noi înșine autori, coautori cu El la propria noastră fericire.
Acum, ce-ți spun e teorie. Va veni vremea să simți concret toate acestea.
Acum,important este să te lepezi de orice minciună, negare și ascundere și să oferi toate trăirile tale, așa cum au fost, lui Dumnezeu! Nu, nu ai avut o copilărie fericită! Ai fost abuzată și chinuită și ai învățat să te abuzezi și să te chinui pe tine, așa cum alții au ales să o facă cu alții... Dar nu ești vinovată! Până aici vina nu este a ta! Când vei restitui fiecăruia vina lui și vei accepta să trăiești toate sentimentele pe care, de frică, nu le-ai trăit când erai copil, vei fi făcut deja primul pas. Dar să avem grijă ca fiecare pas să fi cu El, cu Domnul.
Te îmbrățișez și te aștept cu drag mult și recunoștință pentru încredere,
Maica Siluana