...Iar a întins Doamne coarda până la limită. De ce face mereu așa? Mereu totul se rezolvă pe ultima sută de metri. Mereu ajutorul Lui vine când sunt pe punctul să renunț la tot...
Am citit sesiunea opt dar nu era momentul. Mai important e că am citit pilda femeii cananeence. Sincer, nu înțeleg ce trebuia să învăț de acolo. Nu am nimic din femeia aceea. Dar nimic. Stau și mă gândesc că eu nu aș fi avut niciodată îndrăzneala asta să cer ajutor așa cum a făcut-o ea... cel puțin pentru mine... îmi mai spune lumea că pentru copii ai forța să faci ce niciodată n-ai fi crezut că ești în stare... nu știu. Mai stau uneori și mă uit la femei în general în Biserică cum se bagă, se ghiontesc doar doar pun și ele mâna pe veșmintele preoților, sau pe mai știu eu ce icoană... Cel puțin la Maslu e de groază cum se îngrămădesc la final. Nu înțeleg sensul prea tare. E ca și cum dacă stai chiar sub Evanghelie primești ajutor, dacă nu... sănătate!
Pe urmă femeia asta avea ceva... nici nu știu cum să-i spun... o amestecătură de multe lucruri bune... care a făcut-o să nu se simtă nici jignită, nici deznădăjduită când i-a spus Mântuitorul că nu poate lua pâinea de la gura fiilor și să o dea câinilor. Păi eu m-aș fi supărat foc. Și mă gândesc că și aici intervine mândria mea... mare mai e! Și cel mai rău e că nu îmi dau seama tot timpul. M-a întrebat la un moment dat duhovnicul cum se manifestă mândria că o tot spovedesc atâta. Și nu știu. E undeva la nivel de gânduri care nici măcar nu se formulează. Mai rău, se maschează cu altele aparent bune. Îmi dau seama că ceva nu e în regulă prin faptul că pleacă Doamne.
Nu cred că am să ajung vreodată la smerenia asta, la simplitatea asta, la sinceritatea asta... Măicuță, acuma, pe bune, eu chiar sunt un om urât rău... nu găsesc nimic frumos în mine, decât un corp care arată bine dar care nu mi-e cu nimic de folos. Mi-ar plăcea așa mult să spun asta din „modestie” dar e așa adevărat, sau eu o simt atât de adevărată. Și, știți ceva, nu proiectez în alții, cum credeam, răutatea mea. Nu. Ci proiectez în ei părerea mea despre mine. Și de asta rezultă frica de ei și convingerea că vor avea reacții urâte. Cum să mă aștept la dragoste de la cineva dacă proiectez în celălalt ura pe care o am eu față de mine? M-am săturat de mine. Încerc să mă conving că are dreptate M când îmi spune lucruri frumoase. Dar el mă vede cu ochii lui... filtrează totul prin dragostea lui... și îl scot chior.
Mulțumesc mult pentru tot!!!
C - V