Relația mea cu Dumnezeu
Eram odată în biserică, îmi așteptam rândul la spovedit. Era vecernie și eu mai notam ce îmi mai aduceam aminte. Mă gândeam că mă port rece cu persoanele cele mai apropiate, mama, tata, sora. Nu mai știu cum s-au înlănțuit exact gândurile dar cred că m-a înduioșat faptul că mi-am zis că îi iubesc. Apoi am zis că trebuie să fac un efort pentru ceilalți - conștient, dacă nu fac spontan - să mă dăruiesc mai mult. Și deodată mi-a venit gândul că asta e soluția, așa te apropii de Dumnezeu, prin oameni. Cum e relația ta cu oamenii așa e și relația ta cu Dumnezeu; depind una de alta, sunt direct proporționale. Ești rău, ești rece, ești indiferent, te zbați degeaba, nu poți înainta. Doar prin oameni e soluția. Și mi s-a părut atât de importantă descoperirea asta, că am început într-un fel de agitație să mă gândesc ce făcusem în ziua aceea ca să merit descoperirea asta, nu fapte, mai mult ca stare. Și apoi am simțit în inimă nici nu știu - pe Dumnezeu?, sau că Dumnezeu mă iubește? A fost singura dată când L-am simțit pe Dumnezeu în inimă, singura încredințare directă. Am avut un exemplu de cum trebuie să fie credința, cum trebuie să fie relația cu Dumnezeu, unde trebuie El să fie, unde ar trebui să ajung.
Dumnezeu este foarte aproape, mai aproape și decât rugăciunea. Dar trebuie și cucerit cu armele ţărânii: cu cuvintele în rugăciune, cu trupul în post și efort fizic pentru alții, cu frângerea inimii, a minții, a voinței, cu timpul vieții. Asta afli când începi să mergi la biserică. Cred că pe Dumnezeu îl putem cunoaște în primul rând la nivelul ţărânii, e o greșeală să credem că Dumnezeu trebuie căutat printr-un efort de ordin spiritual. Omul are măsură dumnezeiască și cu greu își dă seama că trebuie să se aplice la nivel mic și Dumnezeu Care a mers printre bolnavi urât mirositori Se va lăsa cunoscut. Mi-aș dori ca în rutina lumii în care uiți de Dumnezeu, să îmi păstrez ceva, o libertate, inimă bună, nu știu ce, așa încât să îl pot recunoaște pe Dumnezeu în vreun cerșetor. Să nu vină Dumnezeu deghizat, metaforic vorbind, și eu să trec grăbită pe lângă el. Să nu ratez întâlnirea cu Dumnezeu.
Când am început să merg la biserică, tot auzeam de smerenie și era cumva o idee amenințătoare, era o rușine să nu o ai, ca și cum nu e cea mai grea chestie de obținut (erau oameni care își arătau smerenia umblând tot timpul cu o sacoșă de pânză după ei, serios, cumva fără ea, arătau prea a domni, cred). Și acum, tot fără să fiu smerită, știu de ce este importantă. Și pentru că totul e mai simplu și se rezolvă în mod miraculos prin smerenie, dar și pentru că asta este firea lui Dumnezeu. Așa este Dumnezeu și noi vrem să fim ca El. Și cum zice Dostoievski parcă, căutându-te pe tine cu sinceritate - dând la o parte strat cu strat din iluzia despre noi în care cădem în adolescență, care ne îndepărtează de Dumnezeu și în care probabil a căzut umanitatea când a ieșit din copilăria în Rai - când ajungi acolo, gata să te descoperi, dai de Dumnezeu în schimb...
Câteodată îmi e lene și mă complac, știind că Dumnezeu este totuși aproape. Câteodată, mai rar, îmi vine să zic cu mirare: totul este misterios pentru că Dumnezeu este așa de aproape! Dar în general pur și simplu îmi duc viața fără să fiu conștientă de vreo mișcare duhovnicească. Eu sunt alintată și Dumnezeu mă lasă să mă alint încă. De multe ori zic, ce bine că nu mă ia Dumnezeu în serios, ca pe un copil care nu știe ce-i cu el.
Sărut mâna. Am scris niște gânduri cam disparate, dar le-am lăsat așa, chiar dacă poate trebuia să explic mai mult, dar le-am lăsat în forma brută...
Bogdaproste,
R