Măicuţă, tocmai am citit (pentru că tocmai am aflat de site) mărturia lui Alexandru care îşi simţea mintea bombardată de fel de fel de întrebări despre Dumnezeu, despre sensul a ceea ce ni se întâmplă .... Mi-a venit uşor să mă recunosc în aceeaşi situaţie. Şi eu am tot douăzeci şi trei de ani. Primăvara asta mi s-a întâmplat o minune (pentru că tot ce e dat de la Dumnezeu e o minune). După ani de zile în care mă raportam la minte ca singura „entitate” care îmi configura identitatea, după atâta timp în care am încercat să-mi conving mintea că ar trebuie să gândească într-un anumit fel, pentru a face voia Domnului, venind cu argumente logice cum n-ar trebui să fiu invidioasă, deznădăjduită, mândră, necredincioasă, furioasă,.... (activitate intelectuală care mi-a cauzat dureri de cap, ameţeli) mi-a fost dat să aplic o altă „metodă”. Cu toata încrederea pe care o puteam avea, I-am spus Domnului: „Ia Tu aceste gânduri legate de... care nu-mi dau pace!”. Spre uimirea şi bucuria mea, au scăzut în intensitate până când aproape nu le-am mai simţit. Domnul chiar mi le-a luat! Am fost ispitită să le fac cuib iar în mintea mea. Simţeam că pierd controlul. Din fericire, Domnul mă făcea să înţeleg că abandonarea în voia Lui era adevăratul pilon de susţinere. De vreo două săptămâni, Domnul mi-a oferit un alt dar. M-a făcut să mă văd în Lumina Lui. Şi de atunci simt un plâns continuu în suflet. Mă căiesc pentru ceea ce am făcut şi fac în continuare. Simt prăpastia între privirea lui blândă, smerită, plină de iubire, înţelegătoare şi persoana mea mândră, rigidă, egoistă. Îmi arde inima de căinţă. Şi mă simt aşa neputincioasă. Simt că nu am nimic bun în mine. Singurul Bine e Dumnezeu, dar mă simt incapabila să-L primesc în toate ungherele sufletului. Şi sunt aşa mândră...!!! Mi-am dat seama că nu am capacitatea de a iubi pe ceilalţi. Nu ştiu din ce motiv, mereu am trăit cu convingerea inconştientă că iubirea e murdară, perversă. M-aş simţi „dezintegrată” şi extrem de vulnerabilă dacă aş primi-o. Iubirea pe care o simt de la Dumnezeu o primesc cu inima deschisă, deşi uneori răneşte. Însă, în ce priveşte relaţia cu ceilalţi, îmi simt inima împietrită. Mi-e atât de frică să mi-o deschid cu adevărat. Şi toate acestea în mare contrast cu porunca Domnului: să ne iubim aproapele ca pe noi înşine, să ne putem da viaţa pentru acesta. Ştiu că ceva la mine e blocat. Măicuţă, cum mi-aş putea „dezgheţa” inima? Ştiu că Domnul e cel care ne poate transforma... dar mi-e atât de greu să întrevăd o schimbare autentică....
M. A.