Sărut mâna, măicuță Siluana!

Ce rar vă scriu și ce greu, și de câte ori aș vrea s-o fac... Citesc pe site și tot citesc și-mi vibrează inima (poate-i doar sentiment, doar o încordare către bucurie, un dor) și de fiecare dată sunt „gata - gata” să vă scriu „tot”, căci am ades impresia că, dacă aș începe să scriu, aș scrie jumătate de zi. Însă acel „gata-gata să” nu ajunge la capăt, nevoia de a scrie, nu devine scriere. Mă gândesc ades la dumneavoastră și-n ultimele săptămâni am fost tot ca un arc, gata să zboare, dar detensionat în ultimul moment. Îmi vine să spun că am făcut păcate grele în ultimele luni și m-am înrăit și revoltat și întors cu spatele. Dar am fost vreodată altfel? Dar mi-i atât de dor, Maică... Am recitit zilele trecute Nebunul părintelui Baștovoi. O citesc pentru că mă dezmorțește, mai topește gheața inimii mele. Mă gândeam, după ce-am recitit-o, de ce nu am răbdare să spun rugaciunile de dimineață / seară, dar am „un fel de” dor de rugăciune in timp ce merg pe stradă. Dar cumva cred că răspunsul e simplu: gândul acela, către Dumnezeu, ce „aduce” a rugăciune, e doar un gând intre alte gânduri, zăbovesc asupra lui o vreme, la fel cum în clipa următoare voi zăbovi asupra altora. Nu implică / nu cere dăruire, efort... Eu cred că toți avem sădit dorul ăsta în noi ca, atunci când ne-am îndepărtat prea tare de Dumnezeu, să nu murim, cred că-i firul pe care putem merge înapoi către Izvorul Vieții...

Ieri am intrat în librărie și am văzut o altă carte, Taina iubirii, a părintelui Antonie de Suroj (ale cărui cuvinte îmi sunt, de asemenea, hrană bună și balsam). Și mi-am amintit două lucruri: afirmația cuiva: „n-o să înțeleg niciodată de ce oamenii se iubesc și după aceea (după o vreme) nu se mai iubesc”, și afirmația mamei mele, că nu-s în stare să iubesc pe nimeni și, în consecință, o să fiu singură toată viața. Afirmație spusă după multă, multă bere, dar contează? Ambele afirmații au rămas în mine și cer răspuns. Azi am citit cartea în autobuz și iarăși m-am simțit „gata gata”, ca și cum răspunsul ar fi fost atât de aproape de mine și totuși eu nu-l puteam prinde... „Asta ține de dragoste: a privi la om și a vedea în el o frumusețe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viața a făcut din el, a săvârșit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferință, durere pentru că omul e nedesăvârșit și totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Și iată, dacă privești măcar o dată la om în felul acesta, poți să îl îndrăgești în pofida a tot ce le sare în ochi altora.” Gândeam, cu mintea mea întinată, că-i, practic, imposibil să-ți iubești aproapele, pe cel care chiar trăiește lângă / cu tine. Că-l „iubești” cât e pe placul tău (deci îl placi, nu-l iubești), iar când nu e pe placul tău, cel mult îl tolerezi, sau te porți cu o falsă iubire pentru a nu fi dezamăgit tu de tine însuți (că știi că tre` să fii într-un anume fel și nu ești). Cum să văd eu în ochii roșii ai mamei, „frumusețea de nerăpit” de care atât de frumos vorbește părintele?? N-am cum s-o vad cu ochii păcatului, ai judecării și-ai îndreptățirii de sine. Și dacă cumva aș întrezări-o, aș îngădui-o? Iarăși răsună în urechi „fără Mine, nimic nu puteți face” Cum să iubești fără Dumnezeu? Da`închipui că noi putem și fără..., până în momentul în care aproapele îți este atât de insuportabil, că-l urăști... Unde-i iubirea din „momentele bune”?

Cum se leagă toate, Măicuță, dacă aș vedea asta mereu... Dar eu ades îmi întorc privirea și toată existența, către aiurea...

Revin... Iar și iar (rar și greu, probabil din cauza nehotărârii de a spune „Gata!”...) să vă dea Domnul sănătate și bucuria Lui! De fiecare dată când intru pe site, ies spunând mulțumesc cu mult drag și recunoștință,

Cea leneșă cu sufletul ei,

C.