„Oamenii de astăzi sunt în general foarte ocupați, de aceea și creștinii ar dori căi de mântuire scurte, ar voi să nu mai piardă mult timp ca să ajungă acolo unde trebuie, să-și atingă scopul imediat și fără multe ocolișuri. Ei bine, una dintre aceste căi scurte spre mântuire este suferința.”

Ei, ei, ei, fac eu ce fac și tot acolo nimeresc! Într-adevăr, mi-a luat nespus de mult timp să înțeleg, că fără Dumnezeu nu voi putea face absolut nimic, așa că, m-am predat eu de bună voie în mâinile Lui. Efortul din partea mea a fost atât de mare, încât am crezut că prin acest gest al meu s-au rezolvat toate și M-AM ȘI MÂNTUIT!
Așa că, am stat și am ascultat care este voia lui Dumnezeu, ba chiar m-am hotărât să Îl las să lucreze în mine și prin mine. Mă gândeam eu atunci că doar n-oi muri, și dacă din greșeală se va întâmpla să mor, măcar voi muri pentru Hristos!
A fost minunat, de nedescris, cum a acționat El! L-am lăsat să privească prin ochii mei, L-am lăsat să asculte prin urechile mele, L-am lăsat să Se desfășoare cum a vrut El, eu doar privind totul și minunându-mă până la lacrimi, numai că această stare nu a durat mult... În momentul în care a intervenit inevitabilul, scuipările, batjocura, pietrele, nu m-am putut abține și am intervenit EU, Măicuță! Nu L-am lăsat pe El să ducă la bun sfârșit ce a început! I-am făcut pe toși una cu pământul, i-am strivit de-a binelea, i-am judecat, i-am condamnat și i-am executat pe loc...
În momentul în care m-am aflat din nou față către față cu Mântuitorul, am avut curajul să-I spun: „Nu așa ai fi vrut, Doamne! Dar cum altfel?”.
Și uite așa, am stat eu o perioadă și m-am tot gândit: „Cum Doamne? Cum?”. După foarte mult timp mi-a venit ideea de a-L ruga să îmi arate cum să procedez! Atunci am înțeles pentru totdeauna că fără Dumnezeu nu vom putea face nimic NICIODATĂ, nu numai în anumite situații!
Așa că, L-am rugat să mă ajute, să îmi arate CUM să procedez cu oamenii. În primul rând, m-am gândit că Dumnezeu nu mi-ar cere ceva ce n-aș putea face. Așadar ce îmi cere? Să îndrăznesc, El a biruit lumea! Cum a biruit El lumea? Prin răbdare, iubire, iertare și milă. Ia să vedem: Am eu răbdare? NU! Am eu iubire? NICIDECUM! Pot eu ierta? SĂ ZICEM... Am eu milă? NU PREA!
Mi-am dat seama că nu am nimic, dar m-am gândit: „cum ar fi să cer ceea ce nu am?”. M-am dus la Mântuitorul meu și arătându-I mâinile goale I-am spus: „Doamne, n-am nimic! Te rog să îmi dai Tu tot ce am nevoie și ajută-mă să le pot și folosi cu înțelepciune!”.
Am și primit ce am cerut, dar mi s-a atras atenția să renunț la mândria mea. Am înțeles în sfârșit că, dacă nu termin cu felul meu mândru de a fi, nu voi putea înainta absolut nici un pas pe cale...
După ce am luat toate măsurile de „siguranță”, după ce m-am pregătit atât trupește cât și sufletește, am așteptat cu mult curaj clipa în care urma să demonstrez ce eram în stare.
La primul atac, în loc să ripostez, am stat și m-am gândit: „Oare ce e cu omul ăsta? Ce are cu mine?”, și mi-am dat seama că nu are nimic cu mine, ci are el o problemă, o boală, o neputință, ură, lepră, invidie, muțenie, lăcomie, pizmă ori ce-o fi! Pentru a analiza acest fapt am avut nevoie de puțină răbdare, iar după ce am înțeles tot s-a și instalat mila, după care inevitabil, iertarea. Nu mi-a fost ușor, dar am tot lucrat și perseverat în munca aceasta până am reușit cu timpul să fac să mi se impregneze această stare în celule! Acest exercițiu m-a ajutat enorm și dau slavă lui Dumnezeu, dar totuși a rămas o problemă, cea mai importantă de rezolvat: NU-I PUTEAM IUBI NICI ÎN RUPTUL CAPULUI!
Întristarea mea a devenit de nedescris, știind că: „De aș grai în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. De aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.”
De ce nu-i pot iubi, Doamne, de ce? Mă tot doare și inima de ceva vreme. De ce mă doare? Din cauza egoismului meu! Mi-a fost goală, n-a fost în ea nici un gram de iubire, iar acum Dumnezeu mi-a umplut-o cu iubirea Lui. O țin aici numai pentru mine, și nu vreau să o dau din prea multă mândrie, pentru că mi se pare că ceilalți nu o merită. Dacă nu încep să o dau și îi mai judec mult pe semenii mei, știu ce se va întâmpla: VA EXPLODA, Măicuță, și voi face infarct!
Mântuitorul nu-mi cere să iubesc precum „am iubit” eu până acum (prețul plătit fiind chiar pierzania mea), ci îmi cere să iubesc cu iubirea Lui, așa cum ne-a iubit El!
Eu cred că pentru a putea iubi oamenii, ar trebui să intru în interiorul lor, ca să pot cunoaște acel „TU” din ei, care nu e doar o lume necunoscută pentru mine, ci e și proprietatea privată a lor, pe care o păzesc foarte bine cu toate „armele” ce le au la îndemână.
Străinul căruia eu îi spun „TU”, e un ocean imens, o lume pe care eu nu o cunosc, pentru că nici acea persoană nu se cunoaște îndeajuns. Atât timp cât „EU” este mai important decât „TU”, n-am rezolvat nimic, pentru că acest „TU” este cea mai mare provocare pentru mine, fie el soț, copil, frate, vecin, coleg sau orice om.
Am eu oare smerenia necesară pentru a „intra” câte un pic în fiecare semen al meu? Nu am nici smerenia, dar nici curajul, pentru că sunt prea mândră, dar și lașă! De ce lașă? Pentru că tocmai am descoperit, că, UNITATEA DE MASURĂ A IUBIRII ESTE: MOARTEA, iar suferința este lipsa libertății, neputința de a ne elibera.
În consecință, de ce nu pot iubi? Pentru că prețul plătit ar fi prea mare, iar eu nu pot să ies din temnița personalității mele.
E drept, eu nu pot, dar Iisus Hristos poate și mă va ajuta și de data asta, cât de curând, pentru că El știe că timpul care nu e umplut cu iubire, e un timp pierdut.
Numai în iad nu există timp, și de aceea acolo suferința e veșnică. Suntem nevoiți să stăm în iad nu pentru a plăti pentru păcatele noastre, ci pentru că nu putem scăpa de păcatele noastre!
Eu nu mai vreau să stau în iad, ci vreau ACASĂ, în Împărăția lui Dumnezeu. Iisus Hristos nu a venit ca eu, din credincioasă să devin și mai credincioasă, ci a venit să mă scape pe mine, păcătoasa pierdută, din iad, și să mă facă fiu, moștenitor al Împărăției lui Dumnezeu!
Pentru a reuși, voi fi nevoită să ies din întuneric la lumină. În Împărăția lui Dumnezeu nu este nimeni obligat să intre cu forța. Cine vrea să traiască fără Dumnezeu, fără pacea cu El, fără rugăciune, fără legi, este liber!
„Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viata aceasta, suntem mai de plâns decât toți oamenii.”

Va urma...
Cu multă stimă, respect și recunoștință pentru toată echipa: Kati