Știți că vă spuneam că simt că mă înec? Oare trebuie să mor? Reciteam acum mesajul și m-a pălit așa un gând că poate tocmai asta e chestia: să mor ca să pot renaște.
Dar cum mori? Cum se moare fără a muri de fapt? De ce mi-e frica? Parcă mă țin tare de viața asta, când de fapt viața urmează să o cunosc după moarte... are vreun sens ce spun eu aici? E vag gândul. E vag, dar parcă e adevărat. Cum se moare? Nu sunt gata. Dar nu voi fi niciodată. Vreau să mor. Picurul ăla de credință îmi spune să am încredere în Doamne. De asta nu e nimeni în jur. De asta nu mă scoate nimeni. Ăla e drumul?
Am fost azi la Liturghie și la Paraclis. Nu m-am mai simțit un căcat. Din contră. M-am simțit iubită. Îi mulțumeam lui Dumnezeu că pot fi acolo. Ce am? De ce nu mai pot accepta voia Lui? Înainte mă simțeam așa vinovată pentru anii petrecuți în afara Bisericii încât Îi eram recunoscătoare pentru faptul că mă primește în biserică. Abia de îndrăzneam să mă ating și de icoane. Tremuram toată când mergeam la miruit. Mi se părea prea mult. Mult prea mult. Acu mă trezesc deșteaptă și mă cert cumplit cu Doamne pentru faza cu ciclu. Ceva de genul dacă îți dă cineva un deget de-acu iei toată mâna. Uneori am impresia că sunt dependentă de Biserică. Mă atrage cumplit. Parcă simt așa că dacă într-o zi am intrat într-o biserică și m-am închinat, ziua aia nu am trăit-o degeaba. Îl închid pe Dumnezeu între niște ziduri?
Îl tot întreb pe Dumnezeu ce înseamnă „Să așteptăm de la oameni ceea ce numai Dumnezeu ne poate da.”, iar a doua: „Să ne așteptăm să primim ce am cerut altfel decât prin oamenii Lui!”. Incă nu Îl las să vorbească. Parcă sunt bunica, care tot bodogănea singură când era supărată sau nervoasă. Așa și eu... nu-mi mai tace gândul când vorbesc cu Dumnezeu, pentru că sunt prea supărată, nervoasă, întristată, emoționată și dornică de o rezolvare rapidă a conflictului pe care de fapt eu îl alimentez.
Știți ceva? Eu mă duc să fac pace. Deși în mintea mea El e de vină pentru multe, în inima mea vreau să-I cer iertare. Mă duc vineri să mă spovedesc. Poate mă iartă și se iartă în mine. Nu mai pot. Chiar nu mai pot. Nu mai am putere să mă răzvrătesc. Nu mai am putere să mă lupt cu El. Eu ce fac de fapt? Încerc să Îl alung din viața mea, că toate astea sunt pretexte ca să mă îndepărtez El, când de fapt El e „Marginea doririlor”, cum spune Paraclisul. Sunt un copil tare prostuț. Mi-am supărat părinții și am fugit de ei, dar acum sufăr și aștept să vină ei la mine.
Am început Seminarul spunând clar că eu nu prea știu să cer iertare. Sunt curioasă dacă suferința asta m-a învățat ceva. Sau iar va birui mândria...
Gata. Eu mă culc. Noapte bună! Mulțumesc! A picat ca o bombă „Răsfață-te” ăla. A declanșat o groază de reacții. Ce comod stăteam eu făcând pe victima...
Doamne ajuta!
C-V