Dragă D.,

Mai întâi iartă-mă că îți scriu așa târziu. Abia acum, când am 41 de ani... Uff, ce a mai trecut timpul ăsta...
Te văd când erai mică, pe canapea, ghemuită lângă mama ta, care citea, cuminte, fără să spui nimic. Te văd mai ales odată, când mama era bolnavă, îi tremurau mâinile, era îngrijorată, s-a dus la spital. Apoi ți-a zis că a fost un sindrom nervos, că a învățat prea mult.
Altă dată când ea iarăși citea, iar tu trebuia să îți faci exercițiile pentru ochi. Nu vedeai mai nimic. I-ai spus mamei, care ocupată cu ale ei, a zis să continui totuși.
Te simțeai singură și neglijată, te făceai parcă și mai mică. Îmi pare rău pentru tine, că nu ți-au acordat atenție, că nu au vorbit cu tine, că nu te-au întrebat și pe tine ce probleme aveai tu în mintea ta de copil.
Iar pe canapea, în liniște, cu mama ta alături, care cred că aștepta să plece la maternitate, era gata să nască.
Cred că de fiecare dată simțeai și neliniștea ei...
Off, cu sindromul... Îmi pare rău că din cauza învățăturii mama ta ne-a neglijat. Vezi să nu faci și tu la fel cu băiatul tău. Cât de important ar fi fost să îți acorde un zâmbet, o privire, o întrebare, să se oprească un moment doar din treburile ei și să se uite cu adevărat la tine (nu numai dacă ai mâncat etc.).
O iert, Doamne, pe mama. Binecuvânteaz-o, Doamne, pe mama. Ajută-mă să nu uit copilul meu din cauza învățăturii și profesiei.
Mai țin mine că o iubeai pe surioara ta bebeluș și neștiind să îți exprimi dragostea, o strângeai de mânuță. Doamne, ce înseamnă asta. Înseamnă că mama ta niciodată nu te-a drăgălit, nu te-a mângâiat, că altfel sigur ai fi imitat, ai fi știut să faci și tu la fel. Înseamnă că sigur nici pe sora ta...
Ajută-mă, Doamne, să o iert pe mama mea că nu știa să ne acorde afecțiune.
Îmi amintesc că erai bucuroasă când dormeai la prânz, alături de mama ta pe canapea. Nu mai desfăcea canapeaua, și atunci se înghesuia lângă tine, te lua în brațe. Ouff, erau singurele momente când te lua în brațe... Îmi pare rău, D., pentru tine că nu ai avut mângâieri și drăgăliri și că din cauza astea îți lipsesc așa de mult, dorești să fii luată în brațe, protejată, mângâiată.

Îmi pare rău și pentru faptul că erai așa de serioasă. O văd pe nepoțica mea care cântă, dansează, se învârtește, spune prostioare. Uff, niciodată nu ai avut curajul să faci asta. Niciodată nu ai avut curajul să spui o prostioară, să încerci să atragi atenția, dragostea, celorlalți.
Ai rămas liniștită în colțul tău... consolată că nu ești luată în seamă. Uff, ce rău îmi pare pentru toată copilăria pierdută, pentru faptul că te-ai închistat așa de devreme, că nu ți-ai permis să fii tu, să trăiești copilăria, cu toate prostiuțele, experimentările ei, cu toate jocurile ei.
Îmi pare rău pentru tine. Te iubesc... orice copil merită să fie iubit și ajutat să crească. Eu te iubesc și aș vrea să îți dau măcar acum dragoste, înțelegere, incurajări, să te încurajez mai ales să trăiești, să experimentezi, să te autorizezi să greșești. Asta este: nu aveai voie să greșești, trebuia să nu superi pe nimeni, să fii cuminte, să nu atragi atenția sau mânia celor mari.
Uff. Măcar acum eu o să te las să experimentezi, să iei riscuri și accept că ai voie să greșești, să nu fii perfectă, să fii tu însăți.

Mai știu o durere de-a ta. Aveai ochelari, de mică, de la grădiniță. Două amintiri: când ți-a zis L. că îți scoate și ochiul celălalt și când G. te- a făcut aragaz cu patru ochi. Nu ai răspuns nimic, considerai că nu ai ce răspunde, că asta e, ești inferioară fiindcă ai ochelari.
Uff, D., iarăși minte de copil. Ai crezut că ești inferioară, doar fiindcă nu vedeai bine cu un ochi. Atunci cine nu este inferior? G., care avea note mici, nu ar fi inferioară și ea dacă ne-am gândi așa? Toți suntem diferiți, avem limitele noastre, defectele noastre fizice, sufletești. Îmi pare rău că ai suferit atât considerându-te inferioară. Acum sunt ochelari frumoși (nu negri ca ai tăi, cu rama groasă, că nici nu ți se mai vedea fața și păreai și mai serioasă decât erai), și copiii nu mai sunt poate așa complexați. Îmi pare rău, D., că nu ți-a explicat poate mama ta mai bine că nu erai inferioară și cum să răspunzi răutăților copiilor. E drept că l-a certat pe L.
D., acum știu că ai crescut și că nu mai ești complexată pentru vedere. Măcar cu asta am crescut. Bravo, D., pentru maturitatea ta. Scuză-mă că sunt încă ironică.

Uff, D., am să îți mai scriu, acum trebuie să mă duc la culcare.
Te rog, ține minte că te iubesc, și mai ales că Domnul te iubește. Doamne, vindecă Tu rănile copilei acelea mici, că nu mai Tu poți să vindeci sufletele noastre. Ajut-o tu să crească, pentru că mare nevoie am de ajutorul ei... Eu promit că o să mă gândesc mereu la ea, că o să o iubesc, că o să am grijă de ea, că o să o încurajez, și că sper să nu o mai rănesc eu însămi. Sper, Doamne, cu ajutorul Tău, să fiu mai înțeleaptă și să îi fiu un mai bun îndrumător decât până acum.
Ajută-mă, Doamne!
D.