Sărut mâna, Măicuța mea dragă!

Măicuța mea dragă, ultima dată când v-am scris eram teribil de supărată pe duhovnicul meu, așa, fără nici un motiv... eram distrusă sufletește. M-am trezit într-o dimineață și am simțit nevoia să mă spovedesc, nu mi-am pregătit nimic, știam păcatele, le știu pe de rost, sunt bine înfipte în mine. Înainte de a intra în Biserică, I-am spus lui Dumnezeu: „Doamne, este ultima dată când mai intru în Biserica aceasta, cred că Ortodoxia este prea mult pentru mine, Duhovnicul meu este prea sporit pentru mine, nu o să îmi revin niciodată.” (refrenul meu de codependent...). Era liniște când am intrat, nimeni la spovedanie, nu am avut curajul să intru la Părintele... am mers la icoana Maicii Domnului și am stat așa în fața ei, fără niciun gând, doar cu inima bătând. A intrat cineva la Părintele, timp în care picioarele mele m-au purtat până în fața ușii... Când am intrat, Părintele m-a privit cu atâta dragoste și durere în același timp încât mi-au dat lacrimile, dar m-am „făcut” că nu văd, nu am vrut să mă las impresionată! M-a prins cu amândouă mâinile de cap și a zis o rugăciune, că la un moment dat am crezut că Hristos din icoana de alături vorbește! Apoi m-am spovedit și apoi am început să îi înșir toate chestiile care mă supărau, a ieșit așa spontan, chiar și eu m-am mirat despre ce probleme i-am vorbit, unele pe care credeam eu că le-am „rezolvat” demult. M-am simțit ca un fulg când am ieșit de acolo. A fost minunat, parcă vorbisem cu Hristos! Ce m-a uimit pe mine la mine în perioada imediat următoare era faptul că mă îmbrăcam cu drag în fustă, că făceam mișcări mai delicate decât de obicei și îmi plăcea acest lucru, că parcă eram cumva mai conștientă că Cineva chiar mă iubește, abia așteptam să mă împărtășesc, îmi venea să îi sărut Părintelui mâinile pentru că m-a lăsat să mă împărtășesc mai des. După ce mă împărtășeam, mai ales, parcă îmi venea să Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a făcut femeie. Stăteam pe bancă și mă uitam la fusta lungă și la pantofiorii pe care îi purtam și îmi venea să exclam: „Sunt femeie! Doamne, Îți mulțumesc!”. Nu-mi venea să cred, pentru că eu de când mă știu, tot sport, masculin, mă îmbrăcam (și acum mă îmbrac, dar din nevoie, pentru că nu prea am fuste și momentan sunt mai strâmtorată, dar acum ȘTIU că sunt femeie (fată)!). Mai recent, chiar Îi mulțumeam lui Dumnezeu că mi-a păzit fecioria, adică faptul că nu m-am culcat cu nimeni mi se părea până acum un defect. Acum mă uit la Icoana Maicii Domnului și îi mulțumesc pentru că Îl iubește atât de mult pe Fiul ei, și parcă cumva, simt că asta trebuie să facă orice femeie.
Apoi, am văzut că Părintele se poartă cu foarte mare blândețe cu mine, mi-a fost frică să nu devin dependentă de el, știind câte dependențe am la „activ”. Am mers într-o seară de la Vecernie acasă și am plâns vreo două ore, cerându-I lui Dumnezeu ca Părintele să nu se mai poarte frumos cu mine, cred că era frica mea eternă că s-ar putea ca această afecțiune umană să se termine și atunci nu voiam să sufăr din nou. M-am pus în pat să dorm, era deja târziu și plânsul mă epuizase. Înainte de a adormi am simțit așa o liniște și parcă un gând mi-a spus: „Iubirea Mea este cea care se manifestă prin Duhovnicul tău, iar aceasta nu se va termina niciodată, nu te teme, ai încredere ai Mine!”. A fost apoi pace în sufletul meu!
După care în două nopți, nu consecutiv, am avut iar binecunoscutele mele atacuri de panică însoțite de amorțirea brațului stâng, de răcirea capului și de blocarea oricărui gând, urmate apoi de o avalanșă de gânduri negative și distructive. În prima noapte (înainte de culcare citisem din Sfântul Siluan) mi-am amintit că Sfântul Siluan zicea despre sine, ca să se smerească, că este un „câine râios”. Am început să zic și eu la fel și la un moment dat am crezut acest lucru cu adevărat, toate s-au liniștit și nici nu mai știu când am adormit ca un bebeluș. Menționez că în aceste momente îmi era frică să mă rog, îmi era frică de faptul că așa o să îl atrag pe diavol și mai mult dacă o să rostesc numele Domnului. În a doua noapte a fost mai greu, m-am luptat vreo trei ore, dar Dumnezeu mi-a dat să pot rosti Rugăciunea inimii și nu mi-a mai fost frică. Am înțeles de ce îmi era frică de diavol, din mândrie și din puțină credință. Acum CRED că Dumnezeu este Cel care mă izbăvește din orice lucru rău... este o luptă, dar cu El merită! Am înțeles acum de ce monahii sunt așa de liberi, datorită celor trei voturi depuse... și mie îmi vine să le depun acum, de fiecare dată când intru în Biserică îmi vine să rostesc aceste voturi cu bucurie! Nu-mi vine să cred ce îmi doream acum un an jumate când am început Seminarul! Nu mai este valabil!
Am citit Spovedanie neterminată, m-a ajutat foarte mult. Știu cine este Gena Geamănu, o iubesc și îi sărut mâinile. Am citit apoi toate cărțile Maicii Siluana, o iubesc și îi sărut mâinile, pentru că m-a ajutat foarte, foarte mult. Le doresc tuturor care fac Seminarul pace și vindecare, celor de la Meditații Sfântul Dimitrie le doresc lupta bună cu Hristos, iar pe cei de la Sparge tăcerea îi îmbrățișez cu drag!
Vă iubesc, maică Siluana, și vă îmbrățișez cu drag și cu dor!
A. B.